Avem nevoie să tratăm tulburarea de personalitate borderline pentru ceea ce este – un răspuns la traumă

Tulburarea de personalitate borderline (sau BPD) este o afectiune extrem de neînțeleasă și de stigmatizată. Potrivit unui nou studiu publicat astăzi în Australia, pacienții care suferă de BPD trec prin momente foarte grele în încercarea de a avea acces la îngrijire de înaltă calitate și la prețuri accesibile.

 

Pentru fiecare 100 de pacienți tratați în spitalele de psihiatrie, aproximativ 43 dintre acestia au diagnostic de BPD. Deși persoanele diagnosticate cu această afecțiune sunt vulnerabile, impulsive și extrem de susceptibile la critică , acestea continuă să se confrunte cu stigmatizare și discriminare atunci când caută îngrijire.

 

A trecut destul de mult timp de când am încetat să mai privim bolile mintale ca pe un semn de slăbiciune dar, când vine vorba de atitudinea noastră față de BPD, se cască o prăpastie a ignoranței aproape de netrecut. Cel puțin o parte din acest mod de abordare are loc din cauza felului în care alegem să-i percepem numele sau să ne confruntăm cu afecțiunea în sine.

 

Pentru a o putea integra și aborda diferit în societatea din ziua de azi, în loc să o percepem ca pe o tulburare de personalitate, uneori este mai bine sa ne gandim la BPD ca la un raspuns complex la traumă. Pentru că, dincolo de diagnostice și catalogări, indiferent de locul unde alege ea să existe, printre noi sau în cabinetul de psihoterapie, în spatele acestei tulburări se află o persoană care suferă, un om al cărui comportament este un răspuns la traumă. E timpul să-i schimbăm numele.

 

Ce este si cât de comună este BPD?

 

Conform DSM-V (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), borderline este o tulburare de personalitate în care predomină instabilitatea în relaţiile interpersonale, în imaginea de sine, instabilitatea marcată a emoţiilor, impulsivitate în reacţii şi comportament, care încep să se manifeste din adolescenţă şi tinereţe.

 

BPD este mult mai comună decât v-ați imagina. Un studiu recent privind prevalența tulburărilor de sănătate mintală din SUA a constatat că aproximativ 1,6% din populație are BPD. În timp ce numărul vă poate suna mic, însemnînd că există doar patru milioane de persoane cu BPD numai în SUA, această afecțiune este, de fapt, mai frecventă decât multe alte tulburări mai bine cunoscute, cum ar fi schizofrenia.

 

În Europa, deși datele iniţiale arătau o prevalenţă de 1-3%, această tulburarea este mai frecventă decât se crede, cu o prevalenţă care poate ajunge chiar și până la 6 %. Există o mare diferență în prevalența BPD la femei față de bărbați. Femeile sunt mult mai susceptibile de a fi diagnosticate cu BPD. De fapt, aproximativ 75% dintre cei diagnosticați cu BPD în SUA sunt femei. În Europa, studiile recente au dovedit că frecvenţa este, de fapt, de 3:1 – raport femei/bărbaţi, existând și la noi o subdiagnosticare la sexul masculin.

 

Majoritatea persoanelor care suferă de BPD au un istoric considerabil de traume majore, adesea apărut încă din copilărie. Acest istoric include abuz sexual și fizic, neglijarea extremă în copilărie și abandonul sau separarea de către părinți sau persoanele dedicate îngrijirii acestora. Această legătură cu trauma – în special cu abuzul fizic și sexual – a fost studiată pe larg și s-a dovedit a fi aproape omniprezentă la toți pacienții cu BPD.

 

Persoanele cu BPD, care au antecedente grave de abuz, au rezultate mai slabe decât cele care nu fac obiectul acestui lucru și sunt mai predispuse la auto-vătămare și la tentative de suicid. Aproximativ 75% dintre pacienții cu BPD încearcă să se sinucidă la un moment dat în viață. Unul din zece își duce treaba la bun sfârșit.

 

În ciuda legăturii inextricabile dintre BPD și traumă, DSM-V nu menționează trauma ca și criteriu de diagnostic pentru această tulburare. Acest lucru îi face pe majoritatea să privească BPD ca pe o tulburare de personalitate oarecare. În schimb, ar trebui să privim BPD mai degrabă ca pe o tulburare din spectrul traumatic, la fel cum este privit TSPT (tulburarea de stres post-traumatic).

 

Similaritățile dintre TSPT și BPD sunt numeroase. Pacienții care suferă de ambele afecțiuni, au dificultăți în reglarea propriilor emoții, simt sentimente persistente de goliciune interioară, de vid interior, rușine și vină, și au un risc semnificativ crescut de suicid.

 

 

 

De ce etichetarea acestei afecțiuni reprezintă o problemă atât de mare?

 

Etichetarea persoanelor ca având o tulburare de personalitate borderline afectează o stimă de sine deja insuficient constituită pentru susținerea unei dispoziții, o stimă aflată în suferință, relativ suportabilă. 

 

„Tulburarea de personalitate” se traduce în mintea multor oameni ca o personalitate defectă, iar acest lucru poate duce sau exacerba un sentiment de lipsă de valoare și de auto-deznădăjduire. Aceasta înseamnă că persoanele cu BPD se pot percepe într-o imagine de sine mult mai negativă, dar pot să-i determine și pe alți oameni – în special pe cei din jurul lor – să facă același lucru.

 

Clinicienii prezintă adesea atitudini negative față de persoanele cu BPD, privindu-le ca manipulative sau ca persoane care nu doresc să se ajute singure. Deoarece pot fi destul de greu de abordat în faza inițială a tratamentului și au dificultăți în a se angaja în acesta, psihiatrii, psihoterapeuții, asistenții medicali și alți membri ai personalului reacționează deseori cu frustrare sau dispreț. 

 

De aceea este foarte indicat ca astfel de pacienți să fie abordați de medici specializați, care lucrează și au experiență în lucrul cu persoanele care suferă de PTSD sau alte tulburări din spectrul traumatic.

 

Cu ce ar putea ajuta o schimbare de nume?

 

Legătura explicită dintre BPD și traumă ar putea să atenueze unele dintre problemele cu stigmatizarea și rănile asociate diagnosticului, ceea ce ar duce la rezultate mai bune printr-o mai bună implicare a pacienților în tratament.

 

Când oamenii cu BPD simt că restul persoanelor se distanțează sau îi tratează cu dispreț, ei pot răspunde prin auto-vătămare sau chiar refuzul tratamentului. Personalul medical poate reacționa la randul său, distanțându-se sau devenind frustrați, fapt ce perpetuează aceleași comportamente negative.

 

Gândindu-ne la BPD și luând în considerare cauza sa principală, un răspuns la traumă, ne-ar ajuta să tratăm mai degrabă cauza decât simptomele acesteia și am putea consolida, în primul rînd, importanța prevenirii abandonului, abuzului și neglijării copilului.

 

Dacă am începe să ne gândim la aceasta ca la un raspuns în fața unei traume, pacienții ar putea începe să fie considerați mai degrabă victime ale nedreptății din trecut, decât agresori ai propriei existențe.

 

În incheiere, aș vrea să menționez ca BPD este deja o afecțiune destul de dificil de tratat și ultimul lucru la care trebuie să ne gândim este să facem ca acest demers terapeutic să fie mai greu de suportat de către cei afectați și familiile acestora.

 

Surse:

https://www.bpdaustralia.org/

https://link.springer.com/article/10.1007/s11920-009-0010-4 (articol închis)

Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders(DSM–5)

 

 

Author: Gabi Enache

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *