A râde atunci când ești gâdilat este o reacție firească.
Oamenii de știință au descoperit că sentimentul trăit atunci când suntem gâdilați ne determină să intrăm în panică și poate fi o apărare naturală învățată cu mult înapoi în evoluție de la strămoșii noștri, cu scopul de a ne feri de mușcăturile veninoase ale târâtoarelor mici și înfiorătoare, precum păianjenii și diferitele specii de insecte.
Astfel, senzația de gâdilătură pe care o avem atunci când apare o insectă pe corpul nostru ne poate oferi indicii prețioase, făcându-ne să ne dăm rapid seama atunci când ceva se târăște pe noi.
Când suntem gâdilați de cineva, aceeași senzație ne poate trimite într-o stare de panică și poate provoca în noi un răspuns de râs incontrolabil.
Același lucru se poate întâmpla și în momentul în care știm că urmează să fim gâdilați, însă nu cunoaștem cu exactitate când, iar această anticipare ne face să ne simțim extrem de neliniștiți și de panicați.
Chiar dacă știm că suntem pe punctul de a fi gâdilați, frica și neliniștea de a știi ce urmează ne determină să reacționăm, unii oameni începând să râdă chiar înainte de a fi atinși.
Ce anume din corp ne determină să fim gâdilați cu ușurință de către ceilalți, uneori până la epuizare, dar când vine vorba să încercăm asta de unii singuri nu suntem în stare să ne provocăm nici cea mai mică senzație de acest fel?
De ce nu ne putem gâdila singuri?
Răspunsul la această întrebare se află undeva în spatele cutiei craniene, într-o zonă a creierului numită cerebel, care este implicată în monitorizarea mișcărilor corporale.
Numeroase studii desfășurate pe tema gâdilatului, au arătat că cerebelul poate prezice aceste senzații atunci când încercăm să ni le provocăm singuri, dar niciodată atunci când ne sunt provocate de către alte persoane. Când încercați să vă gâdilați singuri, cerebelul prezice aceste senzații, iar această predicție este folosită pentru a anula răspunsul altor zone ale creierului la acest gâdilat.
Așadar, pentru o înțelegere mai amplă, propun să aprofundăm puțin această parte fascinantă a creierului uman.
Majoritatea dintre voi știți cam ce este și unde-i localizat cerebelul. Conform imaginii de mai sus, acesta este dispus în partea din spate a creierului și, ca reper, se află foarte aproape de trunchiul cerebral (cu care este interconectat în mare proporție) și de locul de unde pornește măduva spinării.
Cerebelul este implicat în coordonarea mișcărilor. În particular, acesta utilizează feedback de la senzațiile noastre despre cum ni se mișcă corpul prin spațiu în scopul de a emite corecții fine despre mușchi, pentru a ne face mișcările armonioase, fluide și bine coordonate.
Vătămarea cerebelului are efecte subtile. Nu ne va paraliza, ci mai degrabă va avea ca rezultat tipic stângăcia în efectuarea sarcinilor simple pe care le considerăm de la sine înțelese, cum ar fi faptul de a ne întinde mâna cu lejeritate pentru a apuca o ceașcă de cafea ori a merge normal.
În ceea ce privește relația lui cu gâdilatul, cerebelul este de asemenea implicat în distingerea senzațiilor așteptate de cele care nu sunt așteptate. În general, când inițiem o mișcare și avem senzații ce rezultă din acea mișcare, avem tendința să fim mai puțin atenți la acele senzații. De exemplu, când mergem pe stradă și hainele se freacă de corpul nostru, acestea sunt senzații pe care în cea mai mare măsură le ignorăm.
În schimb, dacă am sta nemișcați și am începe să simțim aceleași senzații pe corp, am deveni probabil foarte atenți. Poate că ne-am întoarce repede să vedem cine ne pipăie. În multe situații, este foarte util să ignorăm senzațiile produse de propria noastră mișcare și să fim foarte atenți la alte senzații, provenite din lumea exterioară.
Pentru ca acest lucru că aibă loc, cerebelul primește semnale din acele regiuni cerebrale ce creează comenzile care declanșează mișcarea corpului. El utilizează aceste semnale pentru a prezice senzațiile ce pot rezulta din această mișcare. Apoi tot el trimite semnale inhibitorii spre alte regiuni cerebrale pentru a scădea senzațiile “așteptate” din “totalul” senzațiilor și astfel să schimbe felul în care sunt resimțite de noi.
Întorcându-ne la gâdilat, comenzile de activare a mișcării mâinii în auto-gâdilare vor stimula cerebelul, care apoi va forma o predicție a senzației așteptate și va trimite semnale cu scopul de a inhiba cortexul somato-senzorial, făcând ca senzația de gâdilat să nu mai fie resimțită.
Altfel spus, când încercăm să ne gâdilăm singuri, creierul, printr-un hocus pocus neuronal rapid și eficient care are loc între cortexul somatosenzorial (cel care se ocupă de procesarea senzațiilor corporale) și cerebel, reușește să anticipeze acest lucru și inhibă senzațiile senzoriale care ar fi trebuit să apară ca urmare a acestei activități.
Mai aveți totuși o șansă, să încercați să vă gâdilați singuri, negândindu-vă la asta, încercând să vă surprindeți creierul cu propriul creier.
Cumva poate fi vorba despre acele momente în care v-ați surprins, total nevinovați, cum mâncați o felie de pizza sau un hamburger, în ciuda faptului că nu v-ați gândit deloc la acest lucru în ultimul timp?
V-ați simțit creierul total luat prin surprindere de acest fapt?
Eu da…
Dar despre asta, poate că o să ne facem curaj și o să vorbim într-o dată viitoare.
1 thought on “De ce nu ne putem gâdila singuri?”