Până nu demult, Ucraina era o țară relativ liniștită.
Nu am fost niciodată acolo, însă am rămas profund marcat de curajul lor și de modul în care și-au gestionat comunicarea în aceste momente dificile.
Iar poporul român a răspuns cu generozitate, oferind poate, mult mai mult decât ne-am fi așteptat fiecare dintre noi.
Sprijinul logistic, material, miile de locuri de cazare puse la dispoziție celor care fug din calea războiului sunt fără precedent.
Însă persoanele care fug din calea morții nu se aleg doar cu cicatrici fizice.
Cei care și-au părăsit țara se aleg, înainte de toate, cu cicatrici mentale și emoționale.
Camera Federală a Psihoterapeuților din Germania a stabilit că peste 50% dintre cei care evadează din zone de război precum Ucraina, suferă de anumite boli mintale, inclusiv depresie și tulburare de stres post-traumatic.
Și mulți dintre cei afectați se gândesc, cât se poate de serios, la sinucidere.
Sindromul de stres post-traumatic în cazul refugiaților nu este o exagerare sau o glumă.
Deși această tulburare este, de regulă, asociată cu victimele conflictelor armate, refugiații de război pot fi, la fel de ușor, expuși și afectați de cele mai diverse forme de stres și violență.
Atunci când un individ este afectat de stres post-traumatic, în organismul său ia naștere un proces neurobiologic cât se poate de complex.
Individul respectiv va rămâne într-o stare de excitație crescută, care va produce la rândul ei niveluri foarte mari de cortizol.
Creșterea cortizolului, un hormon extrem de important când vine vorba de stres, afectează treptat neuronii din creier.
Un nivel ridicat al acestuia va avea drept rezultat leziuni ale neuronilor hipocampului care pot persista mulți ani după trauma originală.
Dar nu doar neuronii sunt afectați de stres. Anumiți neurotransmițători, mesagerii chimici ai creierului, vor fi de asemenea afectați.
Caracteristicile neurochimice ale sindromului de stres post-traumatic includ, printre altele, dereglarea serotoninei, opioidelor, noradrenalinei și a neurotransmițătorilor de catecolamină.
Pentru o funcționare sănătoasă a creierului, este nevoie să fie menținut un echilibru între acești neurotransmițători și trebuie, de asemenea, ca aceștia să reacționeze în mod corespunzător la evenimentele din mediu.
La persoanele traumatizate, neurotransmițătorii nu sunt la fel de bine reglați, nivelurile acestora putând varia cu mult peste pragurile lor funcționale. Odată ce se întâmplă acest lucru, pot apărea stări de irascibilitate sau furie, depresie, anxietate și alte tulburări ale dispoziției.
De exemplu, un nivel crescut al noradrenalinei ca urmare a stresului va crește frecvența cardiacă și va redirecționa fluxul sangvin către mușchi.
Acest lucru va duce la mărirea nivelului glucozei din sânge pentru a asigura celulelor un aport energetic mai mare cu scopul de a răspunde eficient la amenințări. Practic, individul de va într-o permanentă și subliminală stare de alertă, cu consecințe organice și psihice destul de severe pe termen lung.
De asemenea, nivelurile ridicate ale catecolaminei ca urmare a traumei au fost asociate cu hipertensiune arterială, cefalee, transpirație spontană, palpitații, anxietate precum și atacuri de panică. Ambele, noradrenalina si catecolamina, sunt responsabile de starea de hiperexcitabilitate, nervozitate și panică pe care le putem întâlni la refugiați.
Dereglările serotoninei ca urmare a stresului pot duce la anxietate cronică și tot așa.
Dar, înainte de a da vina pe neurotransmițători, lucru foarte la modă în zilele noastre, să nu uităm că întreaga tragedie și suferința psihică aferentă acesteia se datorează unui război.
Iar studiile recente arată că stresul post-traumatic are o incidență de aproximativ 34% la refugiații care fug din calea războiului.
Mai mult, se pare în jur de 30% dintre refugiați sunt afectați de depresie.
Și nu doar adulții suferă.
Un studiu realizat la Universitatea Tehnică din München a stabilit că 33% dintre adolescenții și copiii sirieni care au fugit în Germania, au suferit de stres post-traumatic și depresie.
În cazul de față, cel mai probabil vor fi mii de copii care vor suferi de traume ca urmare a acestui conflict. Unii dintre ei își vor pierde părinții în război, alții vor fi afectați în mod direct de violența și de momentele trăite însă, indiferent de situație, cu toții vor avea nevoie de reabilitare psihologică.
Vorbim despre copii care se vor simți respinși, izolați și, cel mai probabil vor suferi de traume ca urmare a lucrurilor pe care au fost nevoiți să le vadă la o vârstă atât fragedă. Le va fi teamă că vor rămâne singuri, ai nimănui, că nu vor mai putea niciodată să aparțină.
Acești copii vor avea nevoie de oameni care să aibă grijă de ei și care să-i ajute să-și recapete speranța pentru viitor.
Mulți dintre ei sunt foarte tineri și nu vor înțelege ce s-a întâmplat. Vor avea nevoie de ajutorul unor oameni care înțeleg situația și care să îi poată ajuta să integreze, sănătos, trecutul.
Consider că acesta este cel mai important sector al ajutorului psihologic prin care putem contribui ca voluntari astfel încât cei mici să își poată recăpăta sentimentul de siguranță și autonomie.
Dar momentan este tardiv sa discutăm despre asistență psihologică pe termen lung.
Suntem la începutul valului de refugiați și nu cunoaștem, încă, numărul celor care vor rămâne în țară și câți dintre ei vor căuta refugiu în alte state.
Stresul părinților va afecta legătura afectivă a acestora cu copiii.
Gândul la cei lăsați în urmă va favoriza apariția tulburărilor de somn, iritabilitate sau pierderea poftei de mâncare în rândul adulților
Iar stigmatul psihologic împreună cu dorința protejare a copiilor va face ca unii dintre refugiați să ascundă suferința emoțională prin care trec.
Acest lucru va putea conduce la ruminație excesivă, epuizare emoțională și un corp care se simte mereu obosit. Iar incapacitatea de a fi prezent emoțional în jurul celor mici poate dăuna dezvoltării copiilor.
A avea un mediu toxic în copilărie poate duce la niveluri mult mai mari de stres în cazul celor mici, ceea ce poate modifica circuitele neuronale legate de răspunsurile lor la stres, lucruri despre care am discutat puțin mai sus.
Sistemul nervos al copilului afectat se va afla într-o stare continuă și ridicată de excitație.
Acest lucru va da naștere la o sensibilitate și o reacție crescută în fața oricărui stimul considerat amenințător, indiferent dacă amenințarea este un cuvânt răutăcios, rostit în glumă.
Creierul copilului se va afla într-o stare continuă de alertă, nu va putea face față cu brio stresului emoțional fiind mai puțin capabil să inhibe reacțiile comportamentale și afective.
Cortexul orbitofrontal, responsabil pentru modularea răspunsurilor la amenințare și stres, este extrem de sensibil la atașamentul dintre părinte și copil.
Dezvoltarea acestei regiuni cerebrale necesită prezența unui părinte care să răspundă nevoilor fizice și emoționale ale copilului. Este unul dintre motivele pentru care primele 8 luni de la naștere contează atât de mult.
Mai mult, când un părinte este deprimat sau anxios, acesta se află în incapacitatea de a satisface cu succes nevoile emoționale ale copilului, împiedicând dezvoltarea limbică (emoțională) a celui mic.
Subdezvoltarea limbică va duce, mai târziu, la probleme legate de anxietate, depresie și la scăderea capacității de a forma relații sănătoase cu cei din jur.
Iar de aici, necazurile de dezvoltare se țin lanț. De la comportament antisocial la tulburări concentrare și, nu în ultimul rând, la consum și dependență de droguri.
Așadar, ucrainienii nu suferă doar de povara emoțională de a-și fi părăsit țara și casa cuprinse de război. Vorbim despre posibile și numeroase efecte pe termen lung, care încep, în primul rând, în relație cu proprii lor copii.
Criza refugiaților nu se referă doar la hrană și la asigurarea unei case și a unui loc de muncă.
Este vorba despre a contribui, într-un mod cât se poate de holistic, la reintegrarea individului, care a trăit o viață înainte de criză, într-o nouă viață.
