Am crescut ca fiind cel mic dintre cei mari.
Cel mai mic din familie, dintre colegii de școală, dintre colegii de facultate și, până de curând, dintre colegii de serviciu.
Am simțit dintotdeauna nevoia să-mi fentez vârsta.
Să prind viața din urmă.
Să fiu de 8 ani în corp de 6, de 18 în corp de 15 sau de 35 în corp de 23.
Iar acest lucru mi-a oferit o mie de motive să mă comport ideal. Să par ideal și să fiu văzut mereu drept cea mai bună versiune a mea.
Am navigat prin viață cu aspirațiile unui adult având nevoile și dorințele unui copil lăsat în urmă.
Un copil pus pe pauză și uitat într-o copilărie marcată mult prea des de imperativul de a se purta ca un om mare.
“Nu ai încă voie acolo. Mai așteaptă să crești”.
De-a lungul timpului, am pus straturi și straturi de protecție pentru a împiedica oamenii să vadă imperfecțiunile care mi-ar fi putut submina idealul.
Am refuzat eu însumi să-mi recunosc aceste imperfecțiuni.
Pentru a le ține departe, obișnuiam să dau vina pe alții sau pe soartă, pentru toate defectele și pentru orice eșec perceput.
Nu puteam interacționa cu oamenii într-un mod real deoarece nu puteam să las garda jos și să fiu eu însumi.
Nu știam cine sunt.
Nu voiam să știu cine sunt și m-am trezit aruncat în căsuța de turtă dulce a confortului unde, pentru a nu fi mâncat de vrăjitoare, ar fi însemnat să mă accept.
Am petrecut zeci de ani încercând să țin pasul și să fiu la curent cu imaginea pe care credeam că o așteaptă alții de la mine.
Zeci de ani în care am încercat să fiu băiatul cel bun și de succes.
Prin urmare, a apărut si multă presiune, în cea mai mare parte auto-impusă.
Când relația cu iubita mea s-a destrămat, nu am ezitat să o învinuiesc pe ea pentru asta. Am învinovățit-o pentru așteptările ei nerealiste de la această relație.
Am învinovățit-o pentru că a fost impulsivă, agitată, egoistă și am încercat să o fac să simtă că, o dată ce voi dispărea din peisaj, va regreta pierderea mea.
Era perfect normal.
Doar eu eram cel perfect.
Cine putea fi responsabil pentru asta în afară de ea?
Realitatea este că, în încercarea de a-mi menține imaginea ideală și de a face totul ireproșabil și fără defect, această despărțire a avut mult mai mult de-a face cu mine decât a avut cu ea.
Ceea ce am perceput ca fiind impulsiv și egoist a fost doar reacția ei total rezonabilă la toată răceala emanată de mine și la frica de angajament emoțional din cadrul relației.
Am continuat să arunc vina pe alții si pe neșansă în toate momentele dificile ale vieții până când, într-o zi, toate aceste mecanisme de evadare s-au întors împotriva mea.
Până când m-am simțit sufocat de propria cordiță de salvare.
În ziua aceea am aruncat o privire lungă în oglindă și mi-am dat seama că singura variabilă mai consistentă, în tot ceea ce nu era în regulă cu viața mea, eram eu.
Am realizat că, în încercarea de a-mi păstra imaginea perfectă, nu am făcut altceva decât să-mi ignor greșelile sau să le găsesc diferite scuze, continuând să merg mai departe ca și când nimic greșit nu s-ar fi întâmplat.
Trebuia să fiu mereu la curent cu versiunea idealizată și idealizantă a mea, refinisată în nenumărate rânduri, astfel încât singura energie pe care o investeam era pentru a-i păstra apariția.
Cu cât mă adânceam mai mult în acea versiune ideală a vieții, cu atât devenea mai dificil, uneori aproape imposibil, să ies din ea și să cresc.
Îndrăznind să privesc plin de curiozitate și cu curaj în interior, cu scopul de a mă cunoaște și de a-mi recunoaște defectele și slăbiciunile, am reușit să aduc foarte mult spațiu în viața mea.
Spațiu în care am putut, în sfârșit, să exist și să respir exact așa cum sunt.
Iar acest lucru mi-a dat ocazia să lucrez acolo unde era cea mai mare nevoie, într-un mod constructiv, realist și iubitor.
“Din vulnerabilitățile tale, va veni forța ta” – Sigmund Freud
Din tot ce am spus mai sus, aș putea fi perceput cu ușurință drept un individ încrezut, un narcisist patologic.
Însă lucrurile nu au stat chiar așa.
Nu am crezut niciodată că sunt perfect. Mai degrabă, aveam nevoie să fiu văzut și admirat de cei din jur.
Iar pentru asta trebuia să mă prefac.
Gândul că cineva mi-ar putea afla slăbiciunile pur și simplu mă îngrozea.
Uneori mă trezeam confabulând în mintea mea diferite scenarii pentru a nu lăsa să se întâmple acest lucru.
Eliberat din acest cerc vicios, am fost nevoit să reiau tot ceea ce pusesem până atunci pe pauză.
Am început să-mi recunosc greșelile și slăbiciunile, să învăț că este ok să fiu vulnerabil și că nu se va întâmpla nimic grav atunci când voi avea nevoie de ajutor.
Îndepărtarea straturilor de protecție este un proces continuu.
Iar acest lucru mi-a permis să pot să primesc ajutor și să cresc cu adevărat ca persoană, pentru prima dată într-o lungă perioadă de timp.
În mod ironic, devenind vulnerabil mi-a permis să mă apropii mult mai ușor de varianta autentică a ființei mele.
Însă, toată această tranziție, uneori vine cu un preț.
Ca ființe umane, suntem „programați” să ne ferim pe cât putem și cu orice mijloace de suferința fizică și emoțională.
Pur și simplu nu ne place să ne fie rău.
Pentru a ne menține starea de bine, cheltuim multă energie protejându-ne de durerea emoțională care vine la pachet cu faptul de a fi autentici și vulnerabili, atunci când ne recunoaștem slăbiciunile.
Și, în mod ironic, acest lucru ne provoacă mai multă durere.
A fi întotdeauna o versiune ideală, strălucitoare și perfectă a propriei vieți poate deveni incredibil de epuizant și de stresant.
În plus, ne poate lipsi de bogăția experienței emoționale a vieții, deoarece atunci când nu suntem autentici cu cei din jur, ne va fi foarte dificil să stabilim conexiuni emoționale autentice.
Iar toate aceste lucruri ne vor bloca, într-un final, creșterea.
Cu cât vom încerca mai mult să afișăm imaginea perfectă, cu atât ne va fi mai greu să ne privim și să ne acceptăm așa cum suntem.
Să creștem și să ne simțim împliniți.
„Emoțiile sunt doar niște simple stări, care nu fac altceva decât să ne încurce în drumul nostru spre succes. Suntem bine datorită simplului gând că ne este bine.”
Din ce în ce mai multe cărți de psihologie pozitivă și dezvoltare personală mizează pe asta.
„Trecutul nu există, viitorul este acum, iar restul emoțiilor, dacă deranjează, trebuie privite drept niște reziduuri emoționale, nedemne de a fi băgate în seamă.”
Chiar și meditația a început să fie asociată, în mod eronat, cu promovarea acestui tip de gândire.
Însă nu poate fi nimic mai greșit și mai dăunător decât să-ți negi emoțiile.
Să-ți negi propriul Sine și, implicit, propria viață.
A nu fi vulnerabil te poate disocia emoțional de societate și de oamenii apropiați, blocându-le nevoia de a-ți împărtăși adevăratele lor sentimente.
Așa am simțit și eu în relația cu cei de lângă mine, atunci când mi-a fost aproape imposibil să cer ajutorul cuiva în încercarea de a-mi proteja perfecțiunea.
„Oamenii sunt la fel de frumoși ca apusurile de soare, dacă li se permite să fie. De fapt, poate motivul pentru care apreciem într-adevăr un apus de soare este că nu putem să-l controlam.” –Carl Rogers.
Carl Rogers (1902-1987) a fost un psiholog umanist a cărui contribuție s-a dezvoltat în jurul ideii că, pentru a crește și pentru a fi autentici, oamenii au nevoie să gândească, să experimenteze și să se comporte în moduri coerente cu imaginea reală a sinelui.
Una dintre ideile majore cu care a contribuit Rogers la dezvoltarea personalității umane din acea perioadă a fost aceea că suferința psihică apare atunci când există o incongruență între sinele real si cel ideal.
Sinele real reprezintă cine suntem noi, de fapt.
Este modul în care gândim, simțim, privim și acționăm. Este perceput ca fiind imaginea noastră de sine.
Pe de altă parte, sinele ideal este felul în care ne dorim să fim.
Este o imagine idealizată pe care am dezvoltat-o de-a lungul timpului, pe baza a ceea ce am învățat și am experimentat.
Sinele ideal ar putea include componente din ceea ce ne-au învățat părinții, ceea ce admirăm în ceilalți, ceea ce promovează societatea noastră și ceea ce credem că este în interesul nostru.
Dacă felul în care suntem (sinele real) este aliniat cu modul în care vrem să fim (sinele ideal), riscăm să fim cuprinși de un sentiment de bunăstare mentală sau pace sufletească.
Dacă nu suntem aliniați cu modul în care vrem să fim, această incongruență va avea drept rezultat stresul sau vom resimți anxietate.
Cu cât este mai mare nivelul de incongruență dintre sinele ideal și sinele real, cu atât nivelul de stres și de anxietate va crește.
“Îmi dau seama că dacă aș fi stabil, prudent și static, aș trăi în moarte. Prin urmare, accept confuzia, incertitudinea, teama, emoțiile și coborâșurile, pentru că acesta este prețul pe care sunt dispus să-l plătesc pentru o viață fluidă, perplexă și interesantă.” – Carl Rogers
Pentru ca o persoană să crească, aceasta are nevoie de libertate emoțională.
Are nevoie de un mediu care să îi ofere autenticitate, acceptare (față de alții și mai ales față de sine) dar și de empatie, pentru a fi ascultată și înțeleasă.
Fără asta, relațiile și personalitățile sănătoase nu se vor dezvolta așa cum trebuie „la fel cum copacul nu va crește fără apă și fără lumina soarelui”.
Pentru a realiza acest lucru, conform lui Rogers, primul pas este să avem curaj să stabilim diferența dintre cine suntem și versiunea pe care vrem să o arătăm oamenilor din viața noastră.
Putem începe cu lucruri mici, conectându-ne și vorbind cât mai autentic cu oamenii în următoarele zile.
Care sunt situațiile în care obișnuiți să spuneți lucruri neadevărate despre voi, dar care au menirea să vă ridice în ochii altora și să vă ofere o anumită imagine falsă?
Există anumite persoane cu care faceți asta mai des?
După ce ați identificat situațiile în care aveți sau ați avut tendința de a vă acoperi defectele, următorul pas este să faceți ceva în acest sens.
Privind deschis la situațiile în care aveți tendința de a vă compensa imaginea, încercați să acordați importanță acestui fapt și să fiți din ce în ce mai conectați la sinele vostru real.
Opriți-vă sau chiar corectați-vă dacă spuneți ceva necinstit.
Dacă puteți începe să fiți vulnerabil în toate acele situații, vă va fi mult mai ușor să o faceți pe parcursul întregii zile sau chiar întregii vieți.
Multă vreme mi-am acoperit în mod regulat greșelile și slăbiciunile când a fost vorba de imaginea mea în relație cu familia și cu cei din jur, pentru că îmi doream cu disperare să fiu bun și să le îndeplinesc așteptările.
Totul în viața mea a fost „minunat”.
Școala a fost grozavă, munca a fost excelentă, iar relația mea perfectă, chiar și atunci când niciuna dintre ele nu erau.
Odată ce am decis să mă afișez așa cum sunt în fața familiei și a prietenilor, să fiu deschis și sincer în toate aceste relații care mai înainte se simțiseră inautentice, plastice și rigide, am început să-mi recuperez din energia și spațiul mental investite până de curând pentru controlul imaginii mele false.
Făcând primul pas către admiterea imperfecțiunilor imaginii personale, a devenit mult mai probabil să recunosc atunci când am făcut ceva greșit acasă sau în relațiile interpersonale.
Dându-ne voie să recunoaștem că nu suntem perfecți, vom putea, de asemenea, să ne continuăm creșterea într-un mod mult mai solid și mai sustenabil, să nu repetăm aceleași greșeli de mai multe ori și să ne aprofundăm relațiile cu cei din jur.
“Viața bună este un proces, nu o stare de existență. Este o adresă, nu o destinație. Nu vă puteți teme de moarte. În realitate, vă puteți teme doar de viață.” – Carl Rogers
