În urmă cu aproximativ 100 de ani, Freud credea că evenimentele din copilărie au o mare influență asupra vieții noastre adulte, modelându-ne personalitatea pe tot parcursul existenței.
De exemplu, anxietatea cauzată de experiențele traumatice din trecutul unei persoane este adânc ascunsă în inconștient și ne poate provoca probleme în timpul maturității, care se pot manifesta sub formă de nevroze.
Astfel, în încercarea de a explica ce este și cum funcționează mintea umană, Freud a dezvoltat un model topografic al acesteia, folosindu-se de analogia unui aisberg.
* Primul și cel mai la suprafață se află conștientul, care este format din acele gânduri care sunt acum în centrul atenției noastre. Conștientul este văzut ca fiind vârful aisbergului.
* Preconștientul include toate activitățile mentale care nu sunt active în prezent, dar care sunt stocate undeva în memoria noastră.
Acestea pot fi accesate cu ușurință atunci când avem nevoie de asta.
De exemplu, dacă cineva vă întreabă despre un incident ușor pe care l-ați avut în trecut cu autoturismul, în scopul de a vă ajuta cu cele necesare reparației, vă veți aminti și-i veți oferi fără prea mare greutate toate detaliile de care are nevoie.
* A treia și cea mai importantă regiune este inconștientul. Acesta include toată activitatea mentală care se află în afara părții noastre accesibile, conștiente.
Potrivit lui Freud, sentimentele, gândurile, dorințele și emoțiile pe care mintea noastră conștientă vrea să le ascundă, sunt îngropate în partea inconștientă a minții de unde ne influențează majoritatea deciziilor și comportamentelor noastre.
Aici se află procesele care sunt cauza reală a celor mai multe comportamente și care au luat ființă, în mare parte, încă din copilăria timpurie.
Precum un aisberg, cea mai importantă parte a minții este partea pe care nu o puteți vedea.
Deci, conform teoriei lui Freud, alegerile și comportamentele din viața adultă ne sunt influențate de experiențele copilăriei.
Experiențele traumatice, dureroase, frustrante și care nu au putut fi integrate sănătos în acea perioadă, au fost depozitate în mintea inconștientă, un „cazan” al dorințelor și impulsurilor primitive, păstrate la limită și mediate de zona preconștientă.
Astfel, atunci când ne justificăm comportamentul față de noi înșine sau față de ceilalți, reușim rareori să afișăm adevărata motivație din spatele acestuia.
Și asta nu se întâmplă pentru că mințim în mod deliberat.
Putem fi mari experți atunci când vine vorba de a-i dezamăgi pe cei din jur însă, în majoritatea cazurilor, reușim de fapt să ne dezamăgim pe noi înșine.
Și sfârșim prin a ne simți vinovați.
Ce este vina?
Perspectiva tradițională freudiană ne spune că vina se află sub furnirul comportamentului nostru.
Apoi ne spune că fiecare dintre noi ne construim mecanisme de apărare menite să ne protejeze de vinovăția pe care o vom trăi, și care cresc în intensitate în funcție de cât de îngrozitoare sunt percepute dorințele din spatele comportamentelor noastre.
În mod specific, Freud a legat anxietatea și sentimentele de vinovăție de faza oedipiană a dezvoltării psiho-sexuale.
În această etapă, care are loc între 3 și 6 ani, se crede că organele genitale devin sursa principală de plăcere. Copiii încep să-şi atingă organele genitale și să fie atrași de părinții de sex opus.
Freud spunea că orientarea spre zona genitală se produce la nivel inconștient, copiii nefiind conștienţi de aceste instincte incestuoase. Această atracție produce însă conflicte inconștiente, favorizând dezvoltarea complexului Oedip.
Odată scoase la suprafață, copiii cred că aceste gânduri le vor înfuria părinții, și vor fi pedepsiți.
Sigmund Freud credea că principalele surse de vinovăție își au rădăcinile în această fază oedipiană, în care pulsiunile sexuale erau inhibate de teama de autoritate și de teama de pierdere a dragostei părintești.
Practica psihoterapiei s-a dezvoltat, într-o mare măsură, pentru că oamenii au experimentat vinovăție vis a vis de propriile impulsuri și acțiuni, vinovăție urmată de apariția anumitor simptome.
Prin tratament, pacienții au ajuns la concluzia că simptomele lor s-au dezvoltat ca un compromis între dorința lor de a-și exprima un impuls și interzicerea exprimării acestuia, din cauza vinovăției.
Totuși, în caz că nu v-a plăcut abordarea psihodinamică a vinovăției, propun să ne oprim puțin și asupra perspectivei cognitiv-comportamentale.
Din punct de vedere cognitiv, vinovăția este o emoție pe care oamenii o simt pentru că sunt convinși că au făcut ceva rău.
În teoria cognitivă, gândurile sunt cele care ne provoacă emoțiile. Emoția vinovăției decurge direct din gândul că sunteți responsabil pentru suferințele altcuiva, indiferent dacă acest fapt este real sau nu.
Conform perspectivei cognitive, suferința celor care se confruntă cu sentimente de vinovăție cronice este determinată, în mod greșit, de iluzia că au cauzat rău altor persoane.
Emoția negativă decurge din tendința acestora de a interpreta greșit ceea ce li se întâmplă și de a nu-și pune la îndoială logica gândurilor.
În abordarea cognitivă, tratamentul implică adesea învățarea unor mecanisme care au rolul de a-i ajuta să scape de aceste „gânduri automate”.
Oamenii care se confruntă cu sentimente de vinovăție sunt învățați să-și conștientizeze „atitudinile disfuncționale” conștientizând mult mai ușor atunci când trec din nou prin aceste tendințe de “catastrofare” (a face din țânțar armăsar) sau generalizare (un eveniment negativ va atrage după după sine mult mai multe evenimente de acest gen).
Spre deosebire de viziunea psihodinamică a vinovăției, care ne duce cu gândul formarea personalității noastre timpurii, perspectiva cognitivă pare a veni cu niște indicii în scopul de ne vindeca de tendința de a ne învinovăți în mod constant pentru tot ceea ce nu merge bine.
Conform abordării cognitive, dacă vă schimbați gândurile, vă puteți schimba și emoțiile.
Odată ce vă veți da seama că vă considerați, în mod greșit, ca fiind principalul factor care îi face pe alții să sufere, veți putea să vă reajustați tiparele gândirii și vă veți da seama, într-un mod mai realist, dacă aveți sau nu vreun rol în suferința celorlalți.
Nimic mai minunat și mai simplu.
Însă, cât sunt de sănătoase aceste mecanisme în relaționarea cu ceilalți?
Cât este de bine să fugim de propriile gânduri și emoții doar pentru că “ne fac rău”?
Vina ne protejează să nu ne angajăm în activități care ar putea să distrugă legăturile dintre oameni, cum ar fi o relație amoroasă, o căsătorie sau o relație de afaceri.
Dacă putem alege să ne eliberăm de vină și să nu ne mai pese de oameni, satisfacția pulsiunilor și a dorințelor noastre va fi pe primul loc, dezvoltând ceea ce în ziua de astăzi se numește personalitate sociopată.
Din păcate, „eu îmi las copilul liber și nu-i interzic nimic”, poate fi noul trend parental ce poate oferi societății copii neconectați emoțional cu proprii părinți.
Pentru un copil deconectat emoțional de părinți, gândul că ei ar putea fi dezamăgiți de comportamentul său este mult mai puțin probabil să-i treacă prin minte. Autoritatea este foarte importantă pentru stabilirea sănătoasă a limitelor comportamentului unui copil.
Părinții care sunt distrași, narcisiști, sau investesc prea mult în popularitatea propriului lor copil sunt mai puțin susceptibili să impună limite care-l vor ajuta pe cel mic să experimenteze vina.
Vina este o emoție socială care a evoluat pentru a proteja oamenii și legăturile dintre aceștia.
Ne ajută să relaționăm eficient unul cu celălalt, provocând disconfort și durere atunci când, indiferent de intenție, provocăm răni fizice sau emoționale celor de lângă noi.
Nu există nici o îndoială că vinovăția este o emoție complexă și interesantă.
Ne poate face să cheltuim multă energie și sume importante de bani din dorința de a ne revanșa față de cei pe care credem că i-am rănit.
Nu putem trăi o viață lipsită de vinovăție și trebuie să ne exersăm puterea și curajul de a ne da voie să simțim. Vina ne ajută să dezvoltăm mai multă compasiune și să recunoaștem cu mai multă ușurință când facem ceva rău.
Vina nu este o emoție distructivă în sine.
Poate fi consumatoare, atunci când vă simțiți copleșiți de faptul că ați rănit pe cineva într-un moment de furie, sau vă puteți folosi de ea ca de un factor motivator atunci când ați mâncat singur zece felii de pizza știind că nu ați mai vizitat sala de două luni.
Până la urmă, poate fi tot alegerea noastră în ce fel alegem să o simțim și să o folosim.
Însă, atunci când mecanismele noastre uzuale de a ne confrunta cu sentimentele de vinovăție dau greș, este bine să încercăm să ne găsim răspunsurile la un specialist, fie că este de orientare psihodinamică sau cognitiv-comportamentală.
3 thoughts on “De ce ne simțim tot timpul vinovați?”