Există multe definiții ale traumei.
Tulburarea de stres posttraumatic (TSPT), traumă de atașament, tulburări de adaptare, tulburarea acută de stres, tulburări disociative…și lista poate continua.
Dar cum ar fi dacă ar exista o traumă atât de vastă și de inexactă încât să nu avem un nume pentru ea?
Psihanalistul și medicul pediatru britanic Donald Winnicott spunea că, dacă o mamă nu poate satisface nevoile copilului ei, copilul învață să devină ideea mamei despre ce înseamnă să fie copil (Winnicott, 1960, 2004).
Donald Winnicott a identificat acest tip de traumă cu peste jumătate de secol în urmă.
Și se pare că există o astfel de traumă.
Însă trauma despre care vorbește Winnicott nu se potrivește definiției standard a stresului posttraumatic. Și nici nu se încadrează în vreuna din definițiile traumelor pe care le cunoaștem în prezent.
Toate categoriile de traumă enumerate mai sus sunt traume care afectează în primul rând copilul aflat în curs de dezvoltare și pot apărea în orice situație de neglijare sau abuz pe termen lung, cum ar fi abuzul copilului, al mamei sau al altor persoane de îngrijire.
Vorbim despre ceva destul de evident, ale căror descrieri abundă în manualele de specialitate.
Descrieri de genul:
În copilărie, Diana (numele este figurativ), care nu și-a cunoscut niciodată tatăl, a fost abuzată și neglijată în mod constant de mama ei. Temperamentul emoțional al mamei a fost imprevizibil, instabil și foarte variabil, trecând de la stări de spirit întunecate în care a fost intruzivă sau abuzivă verbal și fizic în mod repetat față de fiica ei, la perioadele maniacale în care uita de ea, lăsând-o pe Diana să se descurce singură zile întregi.
Astfel de traume sunt relativ ușor de intuit.
Însă trauma despre care vorbește Winnicott este atât de vagă și de vastă, încât cu greu se va găsi un nume pentru ea.
„În sănătate mintea nu uzurpă funcția mediului” (Winnicott, 1949, 1984, 2003, pp. 320)
Ce a vrut sa ne transmită psihanalistul britanic cu această afirmație discretă?
Din perspectiva lui Winnicott, a trăi o existență autentică înseamnă a experimenta un sentiment al continuității de „a fi”.
Un sentiment de continuitate în existență.
Iar sentimentul de a fi o ființă umană reală și autentică depinde de faptul că, pentru a exista, nu este nevoie să reacționezi în mod constant la oameni și la obiectele din jur.
Astfel, pentru Winnicott, prima sarcină a mamei ca funcție a mediului primar pentru bebeluș este ca existența copilului să se petreacă, cel puțin în primul an de viață, fără niciun fel de întrerupere traumatică.
„A fi viu” și „a te simți viu”, această experiență de continuitate este, pentru bebeluș, o primă manifestare liberă și creativă a existenței, iar asta implică funcționarea minții și a corpului ca o unitate, ca un întreg.
Iar, conform lui Winnicott, opusul la „a te simți viu” nu este „a te simți mort”.
Opusul la „a te simți viu” este înstrăinarea de propria vitalitate, spontaneitate și creativitate – „a nu te simți mort”.
Ok, probabil că aici am complicat puțin lucrurile dar lasă-mi, te rog, un pic de răgaz să le explic.
În primul rând, opusul sentimentului de „a fi viu” apare atunci când individul experimentează viața prin intermediul unui sine fals, construit inițial pentru a reacționa la cerințele mediului, al cărui scop a fost acela de „a nu se simți mort”.
Iar pentru a nu se simți mort, individul ajunge să-și dedice toată atenția, timpul și energia, reacționând și adaptându-se la dispozițiile și așteptările celorlalți (care au fost inițial cele ale persoanelor de îngrijire).
Astfel, opusul sentimentului de viață este de a exista sub forma unui sine fals, reactiv, conformist și lipsit de spontaneitate.
Așadar, atunci când copilul s-a adaptat la nevoile mamei și nu invers, el nu a mai putut exista liber, necondiționat și în contact cu propriile nevoi. A trebuit să devină ideea mamei despre ceea ce înseamnă să fie copil.
În loc să existe liber, copilul a fost nevoit să reacționeze la nevoile mamei.
Alternativa la „a fi” a fost de „a reacționa”, iar „a reacționa” întrerupe manifestarea spontană a vieții (deoarece ești condiționat de „un altul”) și, implicit, o anihilează.
De ce ar echivala Winnicott reacția copilului la mediu cu anihilarea?
Ce legătură are asta cu trauma?
Trauma are capacitatea de a distruge chiar și cel mai dezvoltat simț al continuității existenței.
Pentru că asta face trauma. Ea disociază, scindează și amenință continuitatea existenței unui individ.
În acest sens, trauma induce trăirea unui sentiment de înstrăinare față de lume, un sine fracturat, senzația de a nu-ți putea lua în stăpânire destinul și implicit viața.
Un sentiment de discontinuitate și de nebunie.
Rezultatul este o scindare între psihic și soma, între minte și corp și, prin urmare, pierderea vitalității și a spontaneității. Acest lucru nu este puțin, pentru că unitatea corpului și a minții este cheia sensului vieții.
Winnicott numește această funcționare integrată drept „sentimentul de a fi real”. (1971, p. 80)
Iar acest lucru nu are cu nimic de-a face cu stresul post-traumatic, dacă ar fi să ne gândim la acest aspect ca la un eveniment singular, cum ar fi violul, un accident de mașină sau chiar războiul.
De fapt, Winnicott vorbește despre un mediu primar, care la începutul vieții este predominant afectiv și în care ne petrecem copilăria răspunzând la intruziunile persoanelor de lângă noi.
Intruziuni care nu sunt niciodată în acord cu propriile noastre experiențe, care par să nu ne înțeleagă niciodată, care nu ne lasă niciodată să fim spontani, creativi și în armonie cu noi înșine.
Un copil care a trebuit să lupte împotriva intruziunii unui părinte anxios sau care a trebuit să stea pentru prea mult timp în preajma unui părinte absent din punct de vedere emoțional (absența este, de asemenea, un act de intruziune) a fost afectat, iar impactul este o traumă.
De fapt, acest lucru nu este corect în totalitate.
Adică, nu este vorba despre traumă, ci mai degrabă despre reacția noastră la o traumă care a avut loc într-o perioadă de maximă sensibilitate în dezvoltarea creierului și implicit a personalității.
Și care poate duce către această fragmentare.
Iar fragmentarea psihicului, ca reacție la intruziunea mediului, este cea care perturbă experiența continuității ființei în mod constant.
Și ce legătură are aceasta cu trauma adultă?
Din perspectiva lui Winnicott restrângerea afectului, necesar adaptării la cerințele mediului, nu se referă doar la atenuarea tuturor emoțiilor.
Afectul restrâns, inhibarea acestuia reflectă pierderea vitalității, a contactului autentic cu noi și implicit cu propriile nevoi. Reflectă întreruperea existenței, utilizarea minții pentru a ne gestiona soma (corpul) generând un tip de auto-susținere prin gândire, nu prin simțire.
Iar acolo unde mintea intervine pentru a substitui emoțiile există riscul ca sentimentul de real al individului să se poată pierde. Psihicul, corpul și afectele dinamicii dintre cei doi actori pe scena dezvoltării ar putea risca să fie mai degrabă gândite decât simțite.
Acest tip de traumă se manifestă cel mai bine în viața adultă ca pe o pierdere a sensului experienței vieții.
Și, poate, cea mai simplă explicație a modului în care această traumă primitivă se manifestă în viața adulților este faptul că înstrăinarea persistă mai departe, avându-și rădăcinile în perioada la care s-a petrecut.
„Trăirea agoniei primitive nu poate fi la timpul trecut decât dacă Eul a situat-o mai întâi în propria experiență la timpul prezent” (Winnicott, 2005, pp. 95).
În acord cu aceasta, Winnicott spunea că amintirile traumatice, „de neconceput”, sunt „înghețate” pe parcursul dezvoltării în speranța că mai târziu va exista o oportunitate, un nou mediu mai primitor, în care să le putem „dezgheța”.
„În teoria dezvoltării ființei umane trebuie inclusă ideea că este normal și sănătos pentru individ să fie capabil să-și apere sinele de anumite eșecuri din partea mediului printr-o înghețare a situației de eșec. Împreună cu aceasta apare și o presupunere inconștientă (care poate deveni o speranță conștientă) că va apărea o ocazie, la o dată ulterioară, pentru o nouă experiență, în care va fi posibil ca situația de eșec să fie dezghețată și retrăită, cu individul într-o stare de regresie, într-un mediu care realizează o adaptare adecvată.” (Winnicott, 1954, 1984, 2003, pp. 363).
Astfel, la nivel cerebral, evenimentele traumatice apărute în primii doi ani de dezvoltare ai copilului nu pot fi integrate în mod conștient în memoria episodică și semantică din cauza imaturității creierului și a incapacității acestuia de a procesa aspecte atât de complexe ale realității. Aceste traume, la momentul declanșării lor, sunt într-adevăr „de negândit” și nu pot fi elaborate pentru un creier uman atât de imatur.
Însă pe măsură ce înaintăm în vârstă, creierul atinge un anumit nivel de maturitate iar aceste evenimente vor putea fi reamintite într-un mediu în care să ni se permită să le experimentăm și să le retrăim în siguranță.
Un mediu care capătă un înalt potențial integrator și reparator pentru individul traumatizat.
Acest potențial al reparației, deseori necunoscut chiar și celui care suferă, este cel care îi permite acestuia să își continue existența cu speranța latentă că într-o zi va exista șansa de a retrăi și elabora acele evenimente adverse într-un mediu sigur.
Ce anume facilitează reparația?
Avem, în ziua de azi, o gamă foarte variată de metode demonstrate clinic pentru tratamentul traumelor, inclusiv vorbirea.
Însă faptul că anumite persoane reușesc, în timp ce alții nu reușesc să beneficieze de aceste tratamente depinde de această speranță.
Pacienții care suferă de traume nu se sinucid atunci când simptomele lor se agravează (mulți supraviețuiesc toată viața cu simptome teribile și greu de suportat), ci atunci când își pierd această speranță.
Rezumând…
Dacă acest mod de a gândi despre traumă se va dovedi relativ aproape de adevăr, atunci există un număr enorm de oameni traumatizați care trăiesc în prezent o viață mai puțin vie și mai săracă emoțional.
Dar asta nu înseamnă că suntem cu toții traumatizați. Majoritatea oamenilor nu sunt.
Și nici nu înseamnă că trauma se situează pe un continuum iar noi suntem total neputincioși în a o diferenția.
Însă atunci când trăim deconectați, deși avem impresia ca suntem vii, trăim de fapt în întuneric.
