Ne-am născut să fim noi înșine, nu ne-am născut să fim perfecți

 
 
 

Am crescut ca fiind cel mic dintre cei mari. Cel mai mic din familie, dintre colegii de școală, dintre colegii de facultate și, până de curând, dintre colegii de serviciu. Mereu am vrut să-mi fentez vârsta și să prind viața din urmă, să fiu de opt în corp de șase, de 18 în corp de 15 sau de 35 în corp de 23. Asta mi-a oferit o mie de motive să mă comport așa cum credeam că sunt sau, mai bine zis, cum îmi doream să fiu. Am navigat prin viață cu aspirațiile unui adult având nevoile și dorințele copilului lăsat în urmă. Un copil pus pe pauză și uitat într-o copilărie marcată mult prea des de imperativul de a se purta ca un om mare. “Nu ai încă voie acolo. Mai așteaptă să crești”.

De-a lungul timpului, am pus straturi și straturi de protecție pentru a împiedica oamenii să vadă imperfecțiunile care mi-ar fi putut submina această percepție. Am refuzat eu însumi să-mi recunosc aceste imperfecțiuni. Pentru a le ține departe, obișnuiam să dau vina pe alții sau pe momentele neprielnice, pentru toate defectele mele sau pentru orice eșec perceput.

Nu puteam interacționa cu oamenii într-un mod real deoarece nu puteam să las garda jos și să fiu eu însumi. Nu știam cine sunt. Nu știam cu certitudine care sunt defectele mele și nu puteam crește cu adevărat, deoarece asta ar fi implicat să admit și să mă accept cu toate aceste defecte.

Am petrecut zeci de ani încercând să țin pasul și să fiu la curent cu imaginea pe care credeam că o așteaptă alții de la mine. Zeci de ani în care am încercat să fiu băiatul cel bun și de succes.

Prin urmare, a apărut si multă presiune, în cea mai mare parte auto-impusă.

Când relația cu iubita mea s-a destrămat pentru o perioadă, nu am ezitat să o învinuiesc pe ea pentru asta. Am învinovățit-o pentru așteptările ei nerealiste de la această relație. Am învinovățit-o pentru că a fost impulsivă, agitată, egoistă și am asigurat-o în repetate rânduri că, o dată ce voi dispărea din peisaj, va regreta tot ce a făcut.

Era normal. Eu eram perfect. Cine altcineva ar fi putut fi responsabil pentru asta în afară de ea?

Realitatea este că, în încercarea de a-mi menține imaginea ideală și de a face totul ireproșabil și fără defect, această despărțire a avut mult mai mult de-a face cu mine decât a avut cu ea. Ceea ce am perceput ca fiind impulsiv și egoist a fost doar reacția ei total rezonabilă la toată răceala emanată de mine și la frica de angajament emoțional din cadrul relației.

Am continuat să arunc vina pe alții si pe neșansă în toate momentele dificile ale vieții până când, într-o zi, toate aceste mecanisme de evadare s-au întors împotriva mea. Până când m-am simțit sufocat de propria cordiță de salvare.

În ziua aceea am aruncat o privire lungă în oglindă și mi-am dat seama că singura variabilă mai consistentă, în tot ceea ce nu era în regulă cu viața mea, eram eu.

Am realizat că, în încercarea de a-mi păstra imaginea perfectă ce o aveam în minte, nu am făcut altceva decât să-mi ignor greșelile sau să le găsesc diferite scuze, continuând să merg mai departe ca și când nimic greșit nu s-ar fi întâmplat. Trebuia să fiu mereu la curent cu versiunea idealizată a mea, imaginată și refinisată în nenumărate rânduri, astfel încât singura energie pe care o investeam era pentru a-i păstra apariția.

Cu cât mă adânceam mai mult în acea versiune ideală a vieții, cu atât devenea mai dificil, uneori aproape imposibil să ies din ea și să cresc.

Îndrăznind să privesc plin de curiozitate și cu curaj în interior, in scopul de a mă cunoaște și de a-mi recunoaște defectele și slăbiciunile, am reușit să aduc foarte mult spațiu în viața mea, în care am putut în sfârșit să exist și să respir exact așa cum sunt. Acest lucru mi-a dat ocazia să lucrez acolo unde era cea mai mare nevoie, într-un mod constructiv, realist și iubitor.

 

 

 

“Din vulnerabilitățile tale, va veni forța ta – Sigmnd Freud

 

Din tot ce am spus mai sus, aș putea fi perceput cu ușurință drept un individ încrezut, plin de mine. Însă lucrurile nu au stat chiar așa. Nu am crezut niciodată că sunt perfect. Mai degrabă, aveam nevoie ca toată lumea să creadă că sunt, iar pentru asta trebuia să mă prefac. Gândul că cineva mi-ar putea afla slăbiciunile pur și simplu mă îngrozea. Uneori mă trezeam confabulând în mintea mea diferite scenarii pentru a nu lăsa să se întâmple acest lucru.

Odată eliberat din acest cerc vicios, a trebuit să reiau tot ceea ce pusesem până atunci pe pauză. Am început să-mi recunosc greșelile și slăbiciunile, să învăț că este ok sa mai fiu vulnerabil și că nu se va întâmpla nimic grav atunci când voi avea nevoie de ajutor.

Îndepărtarea straturilor de protecție este un proces continuu. Acest lucru mi-a permis să pot să primesc ajutor și să cresc cu adevărat ca persoană, pentru prima dată într-o lungă perioadă de timp.

În mod ironic, devenind vulnerabil mi-a permis să mă apropii mult mai ușor de acea persoană care m-am prefăcut că am fost în tot acest timp.

Însă, toată această tranziție, uneori vine cu un preț.

Ca ființe umane, suntem „programați” să ne ferim pe cât putem și cu orice mijloace de suferința fizică și emoțională. Pur și simplu nu ne place să ne fie rău.

Pentru a ne menține starea de bine, cheltuim multă energie protejându-ne de durerea emoțională care vine la pachet cu faptul de a fi autentici și vulnerabili, atunci când ne recunoaștem slăbiciunile.

Și, în mod ironic, acest lucru ne provoacă și mai multe dureri emoționale. Pentru că a fi întotdeauna o versiune ideală, strălucitoare și perfectă a propriei vieți este foarte greu și stresant.

În plus, ne poate lipsi de bogăția experienței emoționale a vieții, deoarece atunci când nu suntem autentici cu cei din jur, ne va fi foarte dificil să stabilim conexiuni emoționale autentice.

Toate aceste lucruri ne vor bloca, într-un final, creșterea.

Cu cât vom încerca mai mult să ne afișăm cu o imagine perfectă, cu atât ne va fi mai greu să vedem unde avem nevoie să creștem.

Putem deveni atât de obișnuiți cu faptul de a acționa mereu perfect, încât vom începe să credem că asta suntem. Poate nu într-un mod vădit, conștient. Dar subconștient, se poate întâmpla cu siguranță.

Ne putem programa cu ușurință să credem asta. Unele cărți de autodezvoltare și psihologie pozitivă mizează, în tehnica lor, pe acest lucru. Că emoțiile sunt doar niște simple stări, care nu fac altceva decât să ne încurce în drumul nostru spre succes. Suntem bine datorită simplului gând că ne este bine. El ne face să ne fie bine și nimic altceva. Trecutul nu există, viitorul e acum iar restul emoțiilor, dacă deranjează, trebuie tratate și privite drept gunoi emoțional, și nu este bine să fie băgate în seamă.

Chiar și meditația a început să fie asociată, în mod eronat, cu promovarea acestui tip de gândire.

Însă nu poate fi nimic mai greșit și mai dăunător decât faptul de a-ți nega emoțiile. De a-ți nega propriul sine și, implicit, propria viață.

A nu fi vulnerabil te poate disocia emoțional de societate și de oamenii apropiați, blocându-le nevoia de a-ți împărtăși adevăratele lor sentimente. Așa am simțit și eu în relația cu cei de lângă mine, atunci când mi-a fost aproape imposibil să cer ajutorul cuiva în încercarea de a-mi proteja perfecțiunea.

 

 

 

 

Oamenii sunt la fel de frumoși ca apusurile de soare, dacă li se permite să fie. De fapt, poate motivul pentru care apreciem într-adevăr un apus de soare este că nu putem să-l controlam.” Carl Rogers.

Carl Rogers (1902-1987) a fost un psiholog umanist a cărui contribuție s-a dezvoltat în jurul ideii că, pentru a crește și a se dezvolta sănătos și autentic, oamenii au nevoie să gândească, să experimenteze și să se comporte în moduri coerente cu imaginea reală de sine.

Una dintre ideile majore cu care a contribuit Rogers la dezvoltarea personalității umane din acea perioadă a fost aceea că suferința psihică apare atunci când există o incongruență între sinele real si cel ideal.

 

 

 

 

Sinele real reprezintă cine suntem noi de fapt. Este modul în care gândim, simțim, privim și acționăm. Sinele real poate fi văzut de alții, dar pentru că nu avem cum să știm cu adevărat modul în care ceilalți ne văd, sinele real este perceput ca fiind imaginea noastră de sine.

Pe de altă parte, sinele ideal este felul cum ne dorim să fim. Este o imagine idealizată pe care am dezvoltat-o de-a lungul timpului, pe baza a ceea ce am învățat și am experimentat. Sinele ideal ar putea include componente din ceea ce ne-au învățat părinții, ceea ce admirăm în ceilalți, ceea ce promovează societatea noastră și ceea ce credem că este în interesul nostru.

Dacă felul în care suntem (sinele real) este aliniat cu modul în care vrem să fim (sinele ideal), atunci vom cuprinși de un sentiment de bunăstare mentală sau pace sufletească.

Dacă modul în care suntem nu este aliniat cu modul în care vrem să fim, incongruența sau această lipsă de aliniere va avea drept rezultat stresul sau vom resimți anxietate. Cu cât este mai mare nivelul de incongruență dintre sinele ideal și sinele real, cu atât nivelul de stres și de anxietate va crește.

 

 

 

 

“Îmi dau seama că dacă aș fi stabil, prudent și static, aș trăi în moarte. Prin urmare, accept confuzia, incertitudinea, teama și emoțiile și coborâșurile, pentru că acesta este prețul pe care sunt dispus să-l plătesc pentru o viață fluidă, perplexă și interesantă.” – Carl Rogers

 

Pentru ca o persoană să crească, ea are nevoie de libertate emoțională, de un mediu care să îi ofere autenticitate, de acceptare (față de alții și mai ales față de sine) dar și de empatie, pentru a fi ascultată și înțeleasă. Fără acestea, relațiile și personalitățile sănătoase nu se vor dezvolta așa cum trebuie „la fel cum copacul nu va crește fără apă și fără lumina soarelui”.

Pentru a realiza acest lucru, dacă e să ne luăm după Rogers primul pas este să ai curaj să stabilești diferența dintre cine ești și versiunea pe care o arăți oamenilor din viața ta.

Puteți începe cu lucruri mici, să vă ascultați vorbind cu oamenii în următoarele zile.

Care sunt situațiile în care obișnuiți să spuneți lucruri neadevărate despre voi, lucruri pe care nu le credeți cu adevărat, dar care au menirea să vă ridice în ochii altora și să vă ofere o anumită imagine falsă? Există anumite persoane cu care faceți asta mai des?

După ce ați identificat situațiile în care aveți sau ați avut tendința de a vă acoperi defectele, următorul pas este să faceți ceva în acest sens.

Când vă regăsiți în situațiile în care aveți tendința să vă compensați imaginea și să fiți mai puțin sinceri cu privire la cine sunteți, încercați să acordați importanță acestui fapt și să fiți din ce în ce mai conectați la sinele vostru real. Opriți-vă sau chiar corectați-vă dacă spuneți ceva necinstit.

Dacă puteți începe să fiți vulnerabil în toate acele situații, vă va fi mult mai ușor să o faceți pe parcursul întregii zile sau chiar întregii vieți.

Multă vreme mi-am acoperit în mod regulat greșelile și slăbiciunile când a fost vorba de imaginea mea în relație cu familia și cu cei din jur, pentru că îmi doream cu disperare să fiu bun și să le îndeplinesc așteptările. Totul în viața mea a fost „minunat”. Școala a fost grozavă, munca a fost excelentă, iar relația mea perfectă, chiar și atunci când niciuna dintre ele nu erau.

Odată ce am decis să mă afișez în concordanță cu tot ceea ce sunt și simt în fața familiei și a prietenilor, să fiu deschis și sincer în toate aceste relații care mai înainte se simțiseră inautentice, plastice și rigide, am început să-mi recuperez din energia și spațiul mental investite până de curând în controlul acestor imagini false.

Făcând primul pas către admiterea imperfecțiunilor imaginii personale, a devenit mult mai probabil să recunosc atunci când am făcut ceva greșit acasă sau în relațiile interpersonale.

Dându-ne voie să recunoaștem că nu suntem perfecți, vom putea, de asemenea, să ne continuăm creșterea într-un mod mult mai solid și mai sustenabil, să nu repetăm aceleași greșeli de mai multe ori și să ne aprofundăm relațiile cu toți cei cu care intrăm în contact.

“Viața bună este un proces, nu o stare de existență. Este o adresă, nu o destinație. Nu vă puteți teme de moarte. În realitate, vă puteți teme doar de viață.” – Carl Rogers

Author: Gabi Enache

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *