Oamenii din spatele diagnosticului: Darurile tulburării bipolare I

Viața, este un ciclu continuu de stări și trăiri.

Ne oferă clipe de bucurie, plăcere și uneori extaz.

Dar și durere, tristețe, disperare sau teamă.

Pentru majoritatea dintre noi, toate aceste momente sunt bine definite.

Suntem fericiți atunci când avem parte de o surpriză plăcută, și ne întristăm dacă suntem părăsiți sau respinși.

Cu toate acestea, la anumite persoane, schimbările bruște de dispoziție devin extreme și inexplicabile.

Iar atunci când nu le putem atribui o explicație sau un sens, de cele mai multe ori avem de-a face cu tulburarea afectivă bipolară.

Un termen psihiatric, rece, în care depresia și mania dansează pe aceeași scenă a vieții celui afectat, neluând act una de cealaltă, două universuri ale existenței, bipolare, pe care individul încearcă cu disperare să le potolească și să le ofere un sens.

Tulburarea afectivă bipolară I este o afecțiune despre care s-au scris atât de multe încât, pentru noi, cei care ne considerăm normali, boala a devenit un simplu diagnostic care trebuie tratat.

Acest lucru se datorează faptului că societatea, în general, încă manifestă puncte de vedere stereotipe despre bolile mintale și despre modul în care ele afectează oamenii.

Nu toate persoanele cu probleme de sănătate mintală sunt violente și periculoase.

De multe ori, vorbim despre oameni vulnerabili, care sunt mult mai expuși riscului de a fi atacați sau de a-și face rău singuri.

Pentru ei, majoritatea simptomelor sunt epuizante și frustrante.

Sunt zile în care, poate că își blesteamă diagnosticul.

Și zile în care, sper din tot sufletul, că reușesc să îl vadă ca pe o binecuvântare.

Când auzim pentru prima dată despre un cunoscut că are tulburare bipolară, pur și simplu nu știm cum să reacționăm.

Ar trebui să ne pară rău pentru respectiva persoană?

Ar trebui să ne distanțăm și să ne protejăm ca de-un nebun?

Sau ar trebui să acceptăm, ca pe orice alt fapt, și să mergem pur și simplu mai departe?

În oricare din situațiile de mai sus, cel diagnosticat rămâne undeva în urma noastră. Într-o zonă a anormalității unde ne este mult prea frică să privim și să înțelegem.

Deoarece, pentru mulți dintre noi, oamenii sunt niște simple diagnostice.

Și, nu de puține ori ajungem să îi privim și să îi judecăm din filme sau din cărți.

Să-i considerăm ca fiind acele persoane care nu pot fi angajate, cei fără adăpost, dependenții de substanțe sau cei care ajung în mod repetat în secția de psihiatrie după o tentativă de suicid.

Tulburarea bipolară I este o afecțiune psihică care determină modificări ale dispoziției, energiei și capacității de funcționare a unei persoane.

Această tulburare este caracterizată de alternanța între episoadele de manie și cele de depresie, fiecare cu o durată variabilă, de la câteva zile, până la câteva luni. 

Termenul de bipolar se referă întocmai la cele două extreme ale dispoziției, anume depresia și mania.

Cu toate acestea, oamenii din spatele diagnosticului sunt tot oameni.

Iar, pentru majoritatea dintre ei, experiența bolii și zbuciumul prin care trec sădesc adânc în interiorul lor calități precum înțelepciunea, intuiția, compasiunea, creativitatea și puterea de a nu renunța.

Andreea are 29 de ani și a fost diagnosticată cu tulburare bipolară tip I în urmă cu 3-4 ani.

Într-un interviu acordat spre sfârșitul lunii Decembrie, Andreea ne-a împărtășit, cu propriile sale cuvinte, cum este să trăiești cu această afecțiune.

Aș dori să specific, înainte de toate, faptul că următorul interviu reprezintă experiența unei singure persoane cu tulburare bipolară de tip I.

Persoanele diagnosticate cu această tulburare, pot avea experiențe destul de diferite.

1. În urmă cu cât timp vi s-a pus diagnosticul de tulburare bipolară și, în măsura în care vă simțiți comodă să relatați din experiența respectivă, cum s-a întâmplat?

Diagnosticul de tulburare afectivă bipolară mi-a fost pus acum 3-4 ani, după o tentativă de suicid cu pastile. Luasem tratamentul pe o lună întreagă în scop suicidar. Aveam tratament după o depresie. Am ajuns la terapie intensivă, apoi internată la psihiatrie. Un motiv real de suicid nu găsesc nici acum. Atunci totul mi se părea de nerealizat, orice obstacol o piedică. Nu mai vedeam rostul vieții. Deși eram căsătorită de câțiva ani și aveam doi copii de 7 și 4 ani, nimic nu mă împiedica să mă gândesc la suicid.

2. Cum ați descrie sau cum resimțiți stările dvs. de manie și de depresie?

În timpul episoadelor de depresie, care au fost minim 4-5, totul pare gri, ca un tablou șters în care nu distingi nimic. Ei bine, eu nu distingeam nimic bun. Din zi în zi, îmi scădea pofta de mâncare, nu mai puteam dormi noaptea, ziua nu puteam face mai nimic. Nu mai găteam, nu mai făceam curățenie, iar în fazele mai grave, ajunsesem nici să nu mă mai spăl. Ma mințeam și amânam vizita la medic, îmi mințeam soțul că voi fi mai bine mâine. Nu mai puteam avea grijă de copii, cu atât mai puțin de mine. Drumul din pat până la bucătărie să-mi iau un măr mi se părea greu, și trebuia mult să mă decid să fac acest lucru. Îmi luam o sticlă cu apă în pat și un pachet de biscuiți tocmai ca să nu mă ridic din pat pentru un pahar cu apă. Depresiile culminau de obicei cu gânduri suicidare.

În MANIE, în schimb, totul era invers. Aveam un chef mare de a face orice, de a merge oriunde, de a-mi cumpăra orice. Aveam multe certuri cu soțul, eram mai explozivă. Imediat gândul îmi sărea la divorț, îmi căutam dintr-o dată chirie sau mă gândeam la relații extraconjugale, întâlnindu-mă de multe ori cu alți bărbați. Uneori simțeam că ceva nu este în regulă, că e totul prea haotic și că nu erau acei bărbați ce doream eu. Dar nu-mi dădeam seama de boală sau manie, le-am aflat ulterior de la psihiatru.

3. Care dintre stări vi se pare mai dificil de tolerat, mania ori depresia?

Depresia mi s-a părut mult mai dificil de tolerat, deoarece în manie nu prea realizezi că ai o problemă. Din contră, ești ușor euforic.

4. Cum vă afectează tulburarea bipolară viața de zi cu zi?

Viața de zi cu zi îți este afectată, deoarece până te stabilizezi cu un tratament, ba ești în depresie, ba în manie, iar asta se reflectă în tot ce faci.

5. Cum vă afectează relația cu alte persoane?

In depresie, nu vrei să ai contact cu nicio persoană, pe când în manie ai face cunoștință cu toți oamenii de pe stradă. Este greu să ai un partener când ai această boală. El trebuie să-ți înțeleagă boala. Eu, de exemplu, am divorțat.

6. În ce fel v-a afectat sau vă afectează boala cariera sau domeniul profesional?

Această boală poate afecta cariera, pentru că îți dă viața peste cap. Când ești depresiv, nu poți munci. Eu, de exemplu, am început o postliceală, de asistentă medicală, pe care nu am terminat-o nici acum. Specific, toate acestea te afectează până te stabilizezi la un tratament adecvat și începe să-ți fie bine. Aceasta este lupta de fapt. Pana la un tratament.

7. În cazul în care aveți copii, sunteți îngrijorată de faptul că ar putea moșteni și ei această afecțiune?

Tot timpul m-am întrebat dacă fetițele mele vor moșteni această boală. Dar medicul m-a liniștit că sunt foarte puține șanse de a se moșteni.

8. Care sunt cele mai grave prejudecăți cu care vă confruntați din partea societății ori a oamenilor din jur?

Când vine vorba de prejudecăți, oh, da, ele există și vor exista întotdeauna. Eu am locuit în mediul rural 10 ani în timpul căsătoriei, după divorț întorcându-mă la oraș la casa părintească. La oraș este mai simplu, fiecare își vede de ale lui. La țară, în schimb, daca erai internată la psihiatrie de 2-3 ori, deja erai privită cu alți ochi. Lumea din mediul rural nu distinge un diagnostic de altul. Pentru ei, ești doar un nebun și atât.

Eu am 1 an de când nu am mai avut niciun episod maniacal sau depresiv și mă bucură mult acest lucru. Nu mai iau niciun tratament, dar sfătuiesc pe cei cu probleme să nu renunțe la tratament. Aceasta a fost o alegere personală.

Dacă renunți la tratament prea devreme, există riscul să revină unul dintre episoade. Tulburarea afectivă bipolară trebuie tratată și se poate merge înainte.

Ah, și nu uitați, mai este numită și „boala oamenilor deștepți”.

Sper că v am putut fi de folos.

Dr. Kay Redfield Jamison

Dr. Kay Redfield Jamison, psiholog clinician a cărei muncă s-a axat în special pe tulburarea bipolară cu care a fost diagnosticată încă de la vârsta adultă timpurie, a scris în cartea sa „An Unquiet Mind”: „A fost atât un dușman cât și un tovarăș fascinant, deși mortal. Am găsit această boală ca fiind  complicată, într-un mod cât se poate de seducător. O distilare atât a ceea ce este mai bun în firea noastră, cât și a ceea ce este mai periculos.”

Dumnezeu acționează în moduri foarte ciudate. Și poate că, un diagnostic bipolar nu este altceva decât felul său de a arăta că oamenii sunt speciali.

Să le onorăm anormalitatea cu înțelegere, puterea și lupta cu admirație și creativitatea cu respect.

Petru că, înainte de toate, sunt oameni, nu diagnostice. 

Author: Gabi Enache

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *