Perfecțiunea.
Ai văzut-o vreodată?
Imaginea unui nor imaculat pe cerul pur și albastru.
Un fulg de zăpadă, o floare sau zâmbetul plin de viață al unui bebeluș.
Însă norii albi se pot transforma destul de ușor în furtună.
Fulgii de zăpadă se contopesc imediat ce ating suprafața, floarea se ofilește petală cu petală iar bebelușul își poate transforma, destul de rapid, zâmbetul într-un plâns dureros și nearticulat.
Sunt foarte puține lucruri fără cusur pe această lume.
De fapt, posibil să nu fie niciunul.
Dar noi le căutăm.
Într-o societate condusă de rezultate, productivitate și idealuri de perfecțiune, ne concentrăm atât de mult pe noi înșine încât ajungem să ne anihilăm, puțin câte puțin, creativitatea, spontaneitatea și bucuria de a ne trăi.
Chiar ieri vorbeam cu o bună prietenă de-ale mele, despre presiunea pe care amândoi am simțit-o în viețile noastre, de a fi perfecți.
Despre faptul că am simțit mereu nevoia să excelăm în toate.
Să fim mereu peste 110%.
Despre dorința noastră de a fi copiii perfecți, despre presiunile de a fi partenerii perfecți, terapeutul perfect și despre posibilitatea ca o parte din crăpăturile propriei ființe să își reverse smoala asupra imaginii pe care o afișăm în jur.
Însă, oricât de mult ne-am fi străduit, nu simțeam niciodată că am fi fost îndeajuns.
Deoarece, citându-l pe Leonard Cohen, „Există o fisură în toate. Este locul prin care intră lumina.”
În discursul său de astăzi, Papa Francisc a îndemnat pelerinii să se adune unii lângă alții „întru iubire, iertare, vulnerabilitate și sacrificiu. Pentru că iubirea aproapelui poate transforma întunericul în lumină, greșeala în iertare și înfrângerea în victorie veșnică.”
Papa Francisc a criticat nevoia de perfecțiune și materialismul, spunând că “este o sete urâtă, cu cât ai mai mult, cu atât vrei mai mult” și că, la sfârșit, „vei pierde totul”.
Iar asta mă duce cu gândul la Marea Sărbătoare ce va urma.
Aceea a morții și învierii, înspre ceva mai bun.
Nu înspre perfecțiune, ci spre găsirea unei vieți noi într-o relație de iubire și respect reciproc față de locul în care suntem și cei de lângă noi.
Papa Francisc a mai vorbit despre speranță și regenerare.
Cum povestea de Paște a femeilor care au mers de la mormânt la Galileea este un mesaj puternic al triumfului vieții în fața morții.
A zis că, „la fel cum femeile au lăsat în urmă mormântul și au alergat cu bucurie la ucenici să proclame Învierea lui Iisus, și noi putem lăsa în urmă propriile noastre așteptări nerealiste și morminte de dezamăgire, amărăciune și disperare și să pornim într-o călătorie de regenerare și speranță. Putem întâmpina obstacole și provocări pe acest drum, dar suntem chemați să lăsăm frica în urmă și să ne deschidem către viitor. În același timp, suntem invitați să ne întoarcem la harul începuturilor, să ne amintim de bucuria și speranța pe care le-am trăit când ne-am întâlnit prima dată cu Iisus. Astfel, putem găsi puterea și curajul de a înfrunta provocările vieții și de a deveni agenți ai regenerării și speranței în lume.”
Fiecare dintre noi, potrivit Papei, își cunoaște locul puterii sale interioare.
Acea credință care, în dimineața vizitei la mormântul lui Iisus, a schimbat totul, și pe care se sprijină totul.
Și pe care nu o putem lăsa să se petreacă doar în trecut.
Iar noi suntem invitați, în fiecare secundă a existenței noastre, să ne întoarcem acolo și să sărbătorim Paștele prin speranță, curaj, sacrificiu și dăruire de sine, să ne lăsăm fisurile să fie pentru că doar prin ele vom deveni mai buni.
