Să simți sau să nu simți? Când empatia ne poate face mai mult rau decât bine.

În ultima vreme au început să apară din ce în ce mai multe dovezi că, ritmul accelerat în care trăim, își lasă amprenta și asupra relațiilor pe care le avem cu cei din jur. Auzim tot mai des că avem nevoie de mai multă empatie, că suntem îngropați în joburi și griji care ne epuizează energia și că uităm să ne mai conectăm la prezent și la oameni.
 
Empatia – capacitatea de a ne pune în locul altor persoane și de a le simți și împărtăși emoțiile – joacă un rol crucial în a forma și a avea relații sănătoase și de durată cu ceilalți . Este bucuria pe care o simți atunci când se căsătorește un prieten sau durerea pe care o ai când vezi pe cineva care suferă.
 
A încerca să ne conectăm la emoțiile oamenilor cu care intrăm în contact ne poate ajuta să avem parte de relații profunde și pline de compasiune cu cei din jur, dar unele studii au ajuns la concluzia că prea multă empatie ne poate face mai mult rău decât bine.
 
Această emoție, evident pozitivă, poate constitui uneori un dezavantaj, mai ales dacă cineva devine atât de consumat de trăirile altcuiva încât ajunge să își neglijeze propriile sentimente și nevoi.

Cercetările au concluzionat că cei care prioritizează emoțiile altora în locul propriilor emoții, lăsându-se în mod frecvent pe locul doi, sunt mai predispuși să se confrunte cu sentimente de anxietate și depresie.
 
 
 
Empatia și creierul călugărilor budiști
Tania Singer nu a fost nici prima și nici ultima persoană care a pus un călugăr budist într-o mașină de scanare a activității creierului de tip fMRI. Însă, în acest studiu efectuat în cadrul Colegiului Universității din Londra, cercetătorii au urmărit atât activitatea creierului călugărilor implicați în activități de îngrijire care necesitau empatie, cât și zonele cerebrale care se activau în creierul lor atunci când sentimentele deveneau prea copleșitoare și încercau să le evite. 
 
Dar, înainte de toate, să vorbim puțin despre aceste scanere cerebrale care ne indică activitatea creierului la un moment dat.
 
 
 
 
Ce este un FMRI? 
 
O scanare fMRI este o scanare (imagistică) prin rezonanță magnetică funcțională care măsoară și cartografiază (localizează) activitatea creierului. 
 
O scanare fMRI utilizează aceeași tehnologie ca o scanare RMN. Scanerul RMN este mult mai des întâlnit pe la noi. În principiu, majoritatea dintre noi care am avut nevoie de diferite analize medicale la un moment dat, știm deja că un RMN este un test neinvaziv care utilizează un câmp magnetic puternic și unde radio pentru a crea o imagine a corpului și implicit a creierului uman.
 
În timp ce RMN-ul este folosit pentru a  scana organe și țesuturi, un scaner fMRI va produce o imagine care va arăta și localiza dinamica fluxului sanguin din creier. Prin afișarea fluxului sanguin, ne putem da seama ce părți ale creierului sunt stimulate într-o activitate la un moment dat.
 
 
Cum poate fMRI să localizeze activitatea creierului?
 
Cum spuneam mai sus, fMRI analizează fluxul sanguin din creier pentru a detecta zonele de activitate. Glucoza este sursa principală de energie a creierului, dar nu este stocată în creier ci este transportată prin sânge acolo unde este nevoie. Atunci când diferite părți ale creierului au nevoie de energie pentru a efectua o acțiune, fluxul sanguin în zona respectivă crește pentru a transporta glucoza necesară pentru a duce activitatea la bun sfârșit.
 
De exemplu, atunci când citiți acest articol, zonele creierului care se ocupă de procesarea imaginilor vizuale și de limbaj sunt inundate cu sânge bogat în glucoză și oxigen.
 
Să revenim însă la studiu
 
Studiile Taniei Singer au folosit, așa cum am menționat mai sus, călugări budiști implicați în activități de îngrijire de persoane. Călugării budiști au un mod aparte de a gestiona empatia, diferit de cel al oamenilor de rând. Ei se antrenează mii de ore într-o formă de meditație care se numește „meditația compasiunii”.
 
În practica meditației compasiunii, persoana trebuie să se gândească la cineva de care le pasă, ca de exemplu părinții sau partenerul de cuplu, și să își lase mintea să fie pătrunsă de sentimente de compasiune, imaginându-și persoana respectivă într-o situație tristă sau dureroasă și dorind ca el sau ea să se elibereze de suferință. După ce se încearcă generarea acestui sentiment față de o persoană timp de aproximativ o oră, se trece mai apoi la generarea sentimentului de compasiune față de toate ființele sensibile și vulnerabile, fără să se gândească în mod specific la vreo persoană anume.
 
Tradiția budistă afirmă că, în urma practicării meditației compasiunii, sentimentele de empatie apar mai ușor, cu un efort mai mic și sunt însoțite de o dorință de a acționa în beneficiul altora.
 
Revenind, pe măsură ce voluntarii au ascultat sunete, cum ar fi o femeie țipând de durere, ei s-au angajat în meditația compasiunii, extinzându-și treptat căldura și empatia de la sine către alții. Această activitate a ajutat la suprimarea regiunilor din creier care răspundeau la stres și la durerea provocată de sunetele introduse în tub.
 
 
 
Matthieu Ricard, călugăr budist de origine franceză, care a absolvit doctoratul în genetică moleculară la Institutul Pasteur din Paris în anul 1972, și care s-a hotărât să își dedice viața studiind și practicând meditația, a fost unul dintre participanții la acest studiu.
 
În timp ce Ricard a ascultat sunetele de tortură, Tania Singer i-a cerut lui Ricard să se identifice cu durerea în loc să-și extindă compasiunea asupra persoanelor din spatele suferinței. Porțiunea creierului implicată în procesarea empatiei s-a aprins și călugărul i-a cerut Taniei să oprească activitatea, numind experimentul „insuportabil”.
 
Experimentul a stârnit reacții asemănătoare și cu ceilalți călugări participanți la studiu.
 
Acest studiu a demonstrat că, a te identifica cu durerea celorlalți fără să încerci să-i ajuți, te poate face să suferi la fel de mult, blocându-ți capacitatea de a gestiona eficient toate aceste emoții.
 
Privirea altora cu compasiune, spre deosebire de empatie, poate ajuta la a face distincția între sentimentele dvs. și cealaltă persoană, prevenind astfel epuizarea emoțională.
 
 
Virusul emoțional numit empatie
 
Într-un studiu asemănător, Tania Singer și echipa ei au plasat șaisprezece cupluri de tineri îndrăgostiți în același scaner fMRI.
 
Când subiecților le-au fost administrate șocuri electrice, activitatea creierului asociată cu procesarea durerii fizice și emoționale  a fost declanșată.
 
O echipă de voluntari participanți la studiu au fost puși doar să-i vizioneze pe cei cărora le-au fost administrate șocurile. Aceștia nu au înregistrat nicio activitate în creier în zona asociată procesării durerii fizice, însă zona asociată procesării durerii emoționale pur și simplu a „explodat”.
 
Această rețea a „empatiei la durerea celorlalți” a mai fost demonstrată de multe alte studii, indiferent dacă suferința provocată a fost de natură psihologică sau fizică.
 
Mulți îngrijitori profesioniști, cum ar fi personalul care lucrează în spitale, medicii, paramedicii, asistenții medicali, clinicienii, psihoterapeuții și îngrijitorii din centrele de asistență, experimentează „traumatizarea vicariantă” (suprasolicitarea emoţională a celor care îi ajută pe cei traumatizaţi) și „stresul traumatic secundar” tot dintr-un „burnout” empatic. Studiile multiple leagă această suprasolicitare empatică de simptome precum  o atitudine indiferentă dezvoltată față de pacienți, depersonalizare și îngrijire redusă.
 
Aceste cazuri dovedesc că epuizarea empatică poate proveni și de la investiția emoțională în lucrul cu persoanele străine, și nu neapărat doar din investiția în relațiile cu cei apropiați. Stresul se resimte în orice interacțiune dureroasă, indiferent de persoană.
„La fel cum unii oameni sunt mai buni în reglarea propriilor emoții, unii sunt mai buni în reglarea empatiei”, spune Christian Keysers de la Institutul Olandez de Neuroștiințe din Amsterdam.
 
El a mai afirmat că nu rămânem blocați în cantitatea de empatie cu care ne-am născut ci, mai degrabă, ne putem adapta învățând din strategiile altora.
 
 
Îți pot simți durerea
 
În 2014, Christian Keyers a examinat persoanele diagnosticate cu psihopatie, despre care se crede că nu au capacitatea de a simți empatie. Echipa de cercetători a prezentat subiecților imagini cu persoane îndurerate, fără a oferi alte indicații. Creierul lor, așa cum era de așteptat, a prezentat mai puțină activitate în regiunile care se ocupă cu procesarea durerii decât oamenii obișnuiți.
 
Apoi, Keyers a cerut subiecților psihopați să încerce să manifeste empatie în mod conștient. În mod surprinzător, creierul lor a devenit identic cu cel al grupului de tineri îndrăgostiți, de mai devreme.
 
 
 
Să simți sau să nu simți
 
Relațiile sănătoase implică, printre altele, și empatia. Dar, dacă începeți să vă confruntați cu un exces de de furie și anxietate, poate că este timpul să faceți un pas înapoi.
 
Atunci când vreți să rezonați cu durerea altora, mai ales dacă este vorba de persoane străine, compasiunea poate fi abordarea cea mai potrivită pentru asta.
 
Când simți compasiune nu doar că ești alături de cel care suferă, ci vei fi determinat să îl ajuți pentru a-i ușura suferința.
 
A răspunde doar cu empatie poți sfârși prin a te identifica cu suferința celorlalți și poți rămâne blocat în aceasta în loc să încerci să ajuți .
 
Matthieu Ricard a declarat la finalul experimentului că,  „a simți compasiune înseamnă a simți pentru ceilalți, nu suferința celorlalți”.
Pentru informații suplimentare aveți mai jos cercetările originale:
 

Author: Gabi Enache

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *