Carlo Semenza (2018), medic psihiatru, cercetător și profesor în specializarea nuroștiințe la universitatea din Padova explică faptul că unele părți ale creierului ar putea să nu știe ce fac celelalte părți. Cumva, însuși creierul, ca și mecanism primordial de procesare a conștiinței, funcționează în anumite situații destul de disociat. Acest fapt se reflectă în descoperirile experimentale surprinzătoare și în fenomenele clinice asiociate leziunilor cerebrale care arată existența disocierilor în cadrul sistemului de conștientizare.
De exemplu, una dintre sarcinile emisferei drepte este să creeze o imagine de ansamblu, detașată, despre noi și despre situația în care ne aflăm. Această sarcină include și opțiunea de a ne permite să „ne vedem“ dintr-un punct de vedere extern. De exemplu, atunci când repetăm un discurs, ne putem imagina privindu-ne din public în timp ce stăm pe podium.
Ideea aceasta poate explica și experiențele extracorporale. Este nevoie doar să invocăm întreruperea circuitelor inhibitorii care de obicei țin sub control activitatea neuronilor oglindă. Neuronii oglindă sunt implicați, printre altele, în fenomenul de mentalizare, atunci când suntem capabili să ne privim din punct de vedere obiectiv propria ființă sau să ne punem în „pielea celorlalți” (Ramachandran, 2019). O funcționare anormală a acestora poate conduce la apariția anumitor patologii.
De exemplu, funcționarea exagerată a neuronilor oglindă pare a sta la baza anumitor fenomene disociative. Lezarea regiunilor frontoparientale drepte sau anestezia cu ketamină (care poate influența aceleași circuite) elimină inhibiția neuronilor oglindă. Rezultatul este că începem să ne părăsim corpul, chiar până în punctul în care nu mai simțim durerea. Ne privim „cu obiectivitate“ durerea, ca și cum ar fi resimțită de altcineva. Uneori avem sentimentul că ne-am părăsit întradevăr corpul și plutim pe deasupra lui, privindu-ne din exterior. Aceste „circuite ale întrupării“ sunt extrem de vulnerabile la lipsa de oxigen din creier, lucrul acesta ar putea explica și de ce senzațiile acestea extracorporale se întâlnesc adesea la cei aflați la un pas de moarte (Ramachandran, 2019).
Pe de cealaltă parte, inhibiția totală sau funcționarea redusă a neuronilor oglindă se află la baza tulburărilor din spectrul autist.
Toate cele de mai sus sunt, de fapt, stări disociative puternic influențate de factori biologici sau externi și care, de cele mai multe ori, au o valoare perturbatoare evidentă, fără vreo implicație prea mare de natură psihodinamică. Deși putem pleca de la ele în încercarea de a contura un tablou neurobiologic al întrupării și disocierii, nu am putea, în nicun caz, explica felul în care o persoană folosește mecanismul disocierii pentru a se apăra de o intruziune cu potential traumatic, suficient de puternică să fractureze Eul. Toate acestea ne duc cu gândul la existența unui mecanism disociativ care, deși poate împărtăși baze neurobiologice solide, existența și manifestarea psihică a acestuia se petrece într-un sens pur subiectiv.
Cu alte cuvinte, disocierea psihică pare a fi un fenomen intern și discret care, deși se poate sprijini pe descoperirile neurobiologice ale lui Carlo Semenza (2018), rolul ei principal pare a fi de a proteja individul de afectele intense, neintegrate corespuzător, ale situațiilor sau evenimentelor resimțite ca fiind traumatice. Aceste evenimente nu se șterg și nu dispar permanent din memoria persoanei afectate, ele rămân neintegrate și își manifestă prezența și voința în mod disociat, sub forma de fantasme inconștiente.
Conform lui Philip Bromberg (2008) o fantasmă inconștientă și-a pierdut caracterul universal de reprezentant al pulsiunilor și a devenit o funcție a stărilor disociate ale Sinelui care își găsește un reprezntant în exterior prin simbolizare. Astfel, fantasma este o experiență de tipul „non Eu”, disociată de conștiința de sine și de memoria narativă, apărută ca urmare a unui conflict cu potențial traumatic, neintegrat corespunzător de psihicul unui individ. Însă, cu toate că este nesimbolizată de limbaj, această fantasmă își face simțită prezența în relația cu mediul extern, singurul loc în care se poate face exprimată prin intermediul punerilor în act.
Iar punerea în act din travaliul terapeutic poate facilita manifestarea fantasmelor inconștiente în relația terapeut-pacient.
În acest „context special”, odată ce zonele de disociere nu mai sunt excluse, începe să se dezvolte treptat capacitatea de conflict intern a individului, oferind oportunitatea de simbolizare a punerii în act. Punerea în act are nevoie să se petreacă în relație pentru a fi simbolizată, prin crearea unui nou context perceptiv care permite manifestarea acesteia. Conform lui Bromberg, aceasta este singura modalitate de a scoate la lumină materialul disociat, chiar dacă acest proces funcționează ca un câmp intersubiectiv fantasmat și puternic simbolizat.
În acest proces, fantasma inconștientă are o funcție hermeneutică pe tot parcursul travaliului care se petrece între pacient și terapeut, începând de la punerea în act în cadrul procesului terapeutic și până la înţelegerea conştientă a relaţiei terapeutice per se.
Fantasmele transferențiale, din relația terapeutică, reprezintă un mecanism unic și important de reintegrare a părților disociate.
Descoperirile contemporane în cercetarea dezvoltării copilului au introdus câteva idei noi despre fantasma inconștientă.
Conform acestor studii, copilul dobândește o cunoaștere implicită a interacțiunii cu îngrijitorul într-un stadiu destul de incipient al dezvoltării (încă din primele zile de la naștere) și își formează așteptări și reprezentări interacționale ale acestora. Aceste reprezentări sunt considerate ca fiind blocurile de bază care constituie fantasmele inconștiente de mai târziu. Ele iau forma unor afirmații inconștiente despre sine și despre celălalt întergrând aceste modelele relaționale primare în memoria procedurală. Astfel, aceste modele devin innaccesibile părții conștiente de mai târziu, putând fi aduse în relația terapeutică doar prin intermediul fantasmelor transferențiale. Revenind, inconștientul este înțeles ca fiind doar ceea ce este implicit și disponibil copilului, manifestându-se sub forma unei reprezentări oarbe despre sine care generează, însă, stări afective ale căror semnificație nu poate fi la început decât simțită.
Astfel de cercetări asupra dezvoltării la copii confruntă psihanaliza cu constatări care subliniază semnificația evenimentelor exogene și reprezentările lor mentale. Aceste studii par să îndreptățească părerea lui Bromberg conform căreia fantasma inconștientă își pierde caracterul universal de reprezentant al pulsiunilor și a devine o funcție a stărilor disociate ale sinelui.
Mai departe, Bromberg (2008) consideră conceptul de fantasmă inconștientă ca fiind doar o putere euristică cu rolul de a da sens unei actiuni care deține statutul de experiență neformulată. Aceste „experiențe neformulate”, dar totuși existente, pot fi reprezentate de stările disociative în sine care, deși fac parte din individ, nu coexistă ca fapte accesibile conștiinței, integrate de experiența conștientă de viață a persoanei afectate de traumă.
Așadar, așa cum spuneam mai sus, conceptul de fantasmă inconștientă este o experiență „non mine” disociată de conștiință și, implicit, de memoria explicită, narativă. Însă elaborarea acestei experiențe, repunerea în scenă, se va face la fel de inconștient precum a fost înmagazinată în memoria procedurală, repunerea sa în act prin travaliul terapeutic fiind singura cale de a-și face drum către conștiință. Atunci când o sferă a disocierii nu mai este încapsulată, ci se dizolvă, așa cum se întâmplă în relația terapeutică, elasticitatea simbolizatoare a fantasmei face loc multiplelor realități și multiplelor stări de sine, atât ale pacientului, cât și ale analistului per se.
Astfel, punerile în act devin capabile să creeze un nou context perceptiv, permițând simbolizarea acelei fantasme inconștiente, disociate. Ceea ce se presupunea ca fiind o dovadă a unui inconștient adânc îngropat este, de fapt, o iluzie creată de natura interpersonală sau relațională a procesului analitic în timpul simbolizării continue a unui afect rămas neprocesat. Pe măsură ce simbolizarea cognitivă și lingvistică înlocuiește treptat disocierea, auto-conștientizarea crește, favorizând iluzia apariției a ceva care, deși fusese întotdeauna cunoscut, a fost îndepărtat anterior, la momentul în care mecanismul disocierii a intrat în scenă ca reacție la o experiență cu potențial traumatic. Prin urmare, fantasmele inconștiente sunt reconstruite în acest câmp analitic, interpersonal. Deși aceste fantasme nu par a preexista în mintea inconștientă a copilului sau a pacientului, ele prind viață chiar în timpul procesului de relaționare cu persoanele semnificative dezvoltării individului, sau în terapie, prin interpretarea actelor și a procesului transferențial.
Astfel, conform lui Bromberg (2008), existența fantasmei inconștiente poate fi înțeleasă ca un dat, în virtutea activității de interpretare a terapeutului. În cadrul terapiei psihanalitice, conceptul de fantasmă inconștientă pare să posede doar valoare euristică, menită să faciliteze procesul de auto-conștientizare și de elaborare a experiențelor disociate la momentul în care acestea s-au format.
Bromberg (2008), pe de altă parte, se îndoiește dacă conceptul de fantasmă inconștientă poate fi reținut ca proces caracteristic al dezvoltării copilului. Cu toate acestea, faptul că părțile disociate au o istorie de dezvoltare reprezentată de memoria procedurală, dar nu acționează toate ca fantasme inconștiente, ar părea, oarecum, contradictoriu poziției sale. Cu alte cuvinte, nu toate stările disociative sunt „scrise” în memoria procedurală ca fantasme inconștiente, unele se pot evidenția destul de bine în comportamentul individului, putând evoca aici situația personalităților multiple. Aici, discuția se complică și, cel mai probabil, o explicație ar putea include și descioperirile lui Carlo Semenza (2018) despre care am făcut referință la începutul prezentei lucrări.
Referințe:
- Philip M. Bromberg Ph.D. (2008) “Grown-Up” Words: An Interpersonal/Relational Perspective on Unconscious Fantasy, Psychoanalytic Inquiry, 28:2, 131-150, DOI: 10.1080/07351690701856864
- Semenza C., Benavides-V. S., 2018, Reassessing lateralization in calculation, Phil. Trans. R. Soc. B3732017004420170044, https://doi.org/10.1098/rstb.2017.0044
- Ramachandran V. S., Ce ne spune creierul, Editura Litera, București, 2019.
