Ioana (nu este numele ei adevărat) și-a amintit primele impresii legate de iubitul ei (și actualul soț) pe care l-a cunoscut în urmă cu 14 ani (să îi spunem „Mihai”):
„Era mereu stabil emoțional. Rar vedeam vreo urmă de emoție, dar nici nu m-am gândit prea mult la asta, pentru că părea echilibrat și niciodată furios. Ulterior, m-am gândit că poate nu are încă suficientă încredere în mine sau că împărtășirea sentimentelor nu este punctul lui forte. Sau al bărbaților în general… Vezi tu, nici tatăl și nici fratele meu nu se descurcau prea bine cu asta. Speram ca lucrurile să se mai schimbe pe parcurs, însă au cam rămas la fel și ne-au adus multe frustrări în relație”.
Dar Mihai nu era doar prototipul obișnuit de „bărbat stoic”. De fapt, oamenii stoici există de regulă în cărți sau în filmele cu supereroi.
În realitate, reprimarea emoțiilor ar putea întruchipa, de cele mai multe ori, o tulburare.
Iar Ioana a aflat abia de curând că, comportamentul lipsit de emoții al soțului său și răspunsurile sale mecanice – despre care credea adesea că se petrec din vina ei – au fost în schimb rezultatele „alexitimiei”, o trăsătură de personalitate care descrie persoanele cărora le lipsește capacitatea de a identifica și exprima emoțiile.
Termenul de „alexitimie” a fost rostit pentru prima oară în anul 1972, de către psihanalistul Peter Sifneos, în încercarea sa de a găsi un cuvânt potrivit pentru indivizii care au dificultăți în identificarea, procesarea și exprimarea emoțiilor.
Însă alexitimia nu este clasificată ca fiind o tulburare în DSM.
Este, mai degrabă, o trăsătură de personalitate care predispune indivizi la risc pentru alte tulburări medicale și psihiatrice.
Și nu doar că predispune, ci afectează probabilitatea cu care acești indivizi vor răspunde la diferite tratamente medicale și psihiatrice prescrise pentru afecțiunile lor.
Cum așa?
Să luăm drept exemplu o afecțiune medicală clasică și destul de frecventă, astmul bronșic.
Persoanele cu alexitimie care dezvoltă și astm bronșic au dificultăți în perceperea sau recunoașterea precisă a intensității sau severității simptomelor de astm, în special dispneea (senzația de lipsă de aer sau de sufocare).
În plus, dacă o persoană cu alexitimie și astm subestimează semnificativ gravitatea simptomelor sale, există riscul ca aceasta să nu ia măsurile necesare pentru a gestiona corespunzător afecțiunea, ceea ce poate duce la agravarea bolii și, implicit, la o amenințare pentru viața sa.
Întârzierea în intervenția adecvată ar putea crește riscul de a experimenta o criză severă, sau chiar fatală, de astm.
Cercetările au relevat că aproximativ 8,9% din populație prezintă un grad înalt de alexitimie.
Persoanele cu alexitimie sunt adesea caracterizațe ca fiind distante, extrem de raționale și lipsite de afecțiune.
Ele tind, mai degrabă, să discute despre evenimente obișnuite din viața de zi cu zi în loc să își exprime sentimentele și se simt extrem de incomozi în situațiile care necesită intimitate, preferând să păstreze o distanță considerabilă în relațiile lor.
Cei care îi observă din exterior, ar putea spune despre aceștia că nu sunt conectați la propriile emoții.
Clinic, alexitimia poate fi împărțită în două categorii, Primară și Secundară.
Alexitimia Primară a fost descrisă ca fiind o caracteristică durabilă a profilului personalității și suferă puține schimbări de-a lungul timpului. (Freyberger 1971).
Alexitimia Secundară, însă, își are originea în mediu și în experiență. Aceasta este, de cele mai multe ori, descrisă drept o post-reacție la o experiență traumatică sau înfricoșătoare și este adesea o afecțiune tranzitorie care se disipiează în timp.
Ca urmare a experienței traumatice, persoana își reprimă emoțiile dureroase ca o formă temporară de protecție împotriva suferinței. În astfel de cazuri, pe măsură ce factorul de stres scade, alexitimia dispare.
Numeroase studii, însă, au scos la iveală și alte cauze ale Alexitimiei Secundare.
Una dintre acestea este relația primară de atașament (mamă-bebeluș),
De exemplu, un studiu care a explorat legătura dintre alexitimie și atașament în contextul traumei și disocierii, a concluzionat că un atașament securizant are un impact semnificativ asupra dezvoltării emoționale sănătoase.
Cu cât atașamentul este mai sigur, cu atât nivelul de alexitimie este mai scăzut, ceea ce indică o mai bună capacitate de a înțelege și regla emoțiile.
Pe ce cealaltă parte, stilurile de atașament nesigure (anxios și evitant) au fost asociate cu niveluri mai ridicate ale alexitimiei și, implicit, cu o predispoziție crescută către dependență. Aceste rezultate subliniază importanța unui atașament sănătos în dezvoltarea abilităților de reglare emoțională și sugerează că deficitele primare în dezvoltarea emoțională pot contribui la dependență.
Alte studii au găsit o legătură între dependența de smartphone-uri și Alexitimia Secundară.
De exemplu, utilizând Toronto Alexithymia Scale (TAS) și Smartphone Addiction Scale–Short Version (SAS-SV) pe un eșantion de 200 de studenți, cercetătorii au concluzionat că 44 de studenți (22%) sufereau de alexitimie și că aproximativ o treime din eșantionul respectiv (65 de studenți sau 32,5%) îndeplineau criteriile pentru dependența de smartphone.
Deși bărbații sunt mai predispuși să sufere de această trăsătură de personalitate, mulți cercetători au analizat mai atent modul în care cultura noastră contribuie la la acest lucru.
Pentru aceasta, Dr. Ron Levant, profesor la Universitatea Harvard, a avansat conceptul de “alexitimie masculină” ca o posibilă explicație a ratei crescute la bărbați.
Dr. Levant sugerează că mulți bărbați sunt învățați încă de mici să-și inhibe emoțiile sau să se izoleze social atunci când suferă, aspect despre care am mai discutat aici.
Asemenea generațiilor anterioare de bărbați, ei respectă normele „tradiționale” ale masculinății, căzând pradă unui stoicism cu potential distructiv.
Creierul tău devine un model al mediului în care trăiește.
Iar funcționarea sa se adaptează cerințelor culturale în care trăim.
În cazul alexitimiei la bărbați, această adaptare a luat forma unei funcționări deficitare a emisferelor cerebrale.
Un studiu, realizat pe 58 de femei și 47 de bărbați, a descoperit că dificultatea de a identifica emoțiile sau de a le descrie a fost corelată cu performanțe mai slabe ale emisferei cerebrale drepte comparativ cu cea stângă și o transmitere mai slabă a informațiilor între cele două emisfere la bărbați.
“În general, bărbații obțin scoruri mai mari la alexitimie, probabil din cauza influențelor sociale care îi învață că exprimarea emoțiilor este un semn de slăbiciune“, a concluzionat Dr. Levant.
Cum putem ajuta?
Viața sau cunoașterea cuiva care suferă de alexitimie este, în continuare, dificilă, deoarece este extrem de greu să înțelegem suferința subiectivă a unei persoane care nu prea știe ce simte.
Cu toate acestea, în calitate de lucrători în sănătatea mintală, avem câteva cărți în mânecă atunci când vine vorba de tratamentul și sprijinul persoanelor cu alexitimie.
În primul rând, se construiește o relație stabilă cu pacientul prin acordarea unei atenții deosebite transferului terapeutic pozitiv.
Acest lucru va duce la reducerea intensității reprimării emoționale a pacientului, care reprezintă o formă de apărare împotriva hipersensibilității față de traumele din trecut și stările de neputință și disperare asociate acestora.
Din partea terapeutului, atenția deosebită pentru un transfer pozitiv va implica oferirea de îndrumări sănătoase în legătură cu recunoașterea și exprimarea emoțiilor, precum și a felului în care își va gestiona stările afective pe viitor.
În cazul tulburărilor de atașament, se poate lucra la anticiparea informativă a eventualelor frustrări în fața pierderii simbolice, amenințătoare sau reale a persoanelor dragi.
În cele din urmă, clarificarea directă a dorințelor și suferinței pacientului, urmată de crearea de posibilități pentru ca pacientul să aibă reacții marcate de catharsis în ceea ce privește aceste emoții neplăcute, ar putea duce la o stabilizare psihică considerabilă în viitor.