Am terminat aici! E timpul ca fiecare să meargă pe drumul lui, spuse ea încet, dar parcă ușor nesigură.
Inițial mi s-a părut că aud altceva. Dar nu era așa.
Tocmai ce fusesem părăsit…
Otrava cuvintelor ei mi-a amorțit întâi trupul, apoi sufletul. Simțeam cum se cască o gaură imensă, un gol, acolo unde trebuia sa fie inima mea.
Un ciocan îmi lovea cu putere burta, încercând parcă să treacă dincolo de coloana mea vertebrală.
Nu aveam cuvinte pentru ceea ce simțeam.
Nu cred că mă învățase nimeni cum să plâng, însă știam nenumărate căi de a-mi ascunde suferința.
Așa că, m-am apucat repede de treabă.
Primul pas, am intrat în modul de supraviețuire pentru a-mi umple și proteja acel spațiu „gol”. Era esențial pentru mine să sufăr cât mai puțin.
Pentru asta, m-am apucat să beau și să mă izolez de situațiile sociale. Chiar și de muncă.
Apoi, m-am scufundat în lectură spirituală și psihologie practică, căutând acele cuvinte care să mă ajute să înțeleg cum aș putea să umplu golul.
Nu era prima dată când simțeam asta – despărțire, rană de abandon, trădare, separare, inimă frântă sau orice altă denumire ar avea.
Însă aceasta a fost prima mea experiență în care am simțit ceva atât de dureros, încât am căzut pradă unui ciclu interminabil al gândurilor propriei minți, care apare de obicei după o pierdere.
Se spune că bărbații au, în mare, două moduri de a face față durerii.
Unul este să îți închizi inima pentru a nu mai fi niciodată rănit. Apoi, cu ce a mai rămas din tine, să te refugiezi cu totul în muncă.
Iar celălalt este să te retragi din interacțiunea cu familia sau prietenii, apoi să te refugiezi în lumea virtuală și/sau alcool, uitând că poți fi și altfel decât nesuferit sau violent.
Este posibil să nu prea reușim întotdeauna să identificăm ceea ce simțim.
Sau să nu avem cuvintele necesare pentru a ne deschide și exprima emoțional.
Nu mai zic că, neavând aceste skill-uri afective de bază, de cele mai multe ori se simte destul de inconfortabil să vorbim cu cineva despre noi. Ceea ce amplifică și mai mult frustrarea în relațiile cu cei din jur, nefiind înzestrați cu acele căi sănătoase de a ne exprima nevoile, temerile și durerea.
Așa că, la fel ca orice „bărbat adevărat” m-am pus pe construit ziduri!
Vezi tu, zidurile sunt construite din piatră.
Iar al meu era făcut din pietrele cele mai reci.
Apoi, dincolo de ziduri am construit un castel în care unele camere erau atât de intunecate, încât nu cred ca ar fi fost bine pentru nimeni să intre acolo. Simțeam că orice persoană care ar fi putut pătrunde înăuntru nu avea să se mai întoarcă vreodată întreagă.
Inclusiv eu.
Așa că le-am închis bine și le-am mascat cu ferestre opace și tablouri cu multe, multe fețe zâmbitoare.
Și am stat așa o perioadă.
Însă, în cele din urmă, durerea a început să scadă încet în intensitate.
Lăsând, din nou, un gol.
Și, la fel ca mulți dintre voi, am așteptat ca durerea din spatele zidurilor să se domolească pentru a putea deschide o crăpătură.
Însă am observat că, în tot acest timp, inima mea ruginise. Ca o mașină abandonată și care a fost afectată cumva de trecerea timpului.
Nu prea mai știam cum să mă deschid din nou și să iubesc.
Așa că m-am trezit cu o inimă ruginită și o grămadă de pereți de spart.
Până când, într-o zi, am auzit un domn care vindea cărți pe stradă spunând că 95% dintre oameni trăiesc astăzi la fel ca ieri, la fel ca acum o lună, fără să schimbe nimic în viața lor.
În ziua aceea, m-am dus acasă și m-am privit „din greșeală” în oglindă.
Însă nu era genul acela de privire în care nimic nu trece dincolo de fața frumoasă pe care o afișezi.
M-am privit întreg, așa cum eram dincolo de măști și de geamurile opace ale castelului.
Și cine crezi că se uita la mine?
Era o ființă împlinită?
Sau cineva frustrat care tânjea, din tot sufletul lui, după ceva mai bun?
Dacă mi-ai fi pus aceste întrebări la momentul respectiv, probabil că nu ți-aș fi putut răspunde.
Dar iată-mă acum, reconstruindu-mi povestea evadării mele din castel.
Privind în urmă, aș putea spune că pentru a-ți transforma viața, mai întâi trebuie să existe o conștientizare a faptului că locul în care te afli acum nu este ok.
Indiferent că vorbim despre carieră, bani, idealuri neatinse, blocaje, anumite dependențe, relații nesatisfăcătoare și imposibilitatea de a găsi o persoană cu care să-ți petreci viața, sentimentul de bază este tot acela, „nu e ok”.
Și nu este vorba doar despre a fi suficient de bun.
De cele mai multe ori te motivează chiar sentimentul eșecului. Rușinea de a fi văzut slab, lipsit de perspective și neputincios.
Ce ne amintim, de ce ne amintim și felul în care ne amintim formează cea mai autentică hartă a individualității noastre.
Bărbații nu vin de pe Marte. Și nici de pe Venus.
Nu suntem construiți doar din testosteron, tipare instinctuale predictibile și modalități de a ne comporta.
La fel ca orice altă ființă de pe planetă, ne orientăm existența undeva la granița dintre plăcere și durere, dintre iubire și teama de a pierde, dintre dorință și frustrare, dintre viață și moarte, dintre fantasmă și real.
Și da, ne doare și pe noi când pierdem. Cel puțin la fel de mult.
Așa că, e ok sa bei bere. Dar spune-ți si de ce ai depășit 3 sticle!
E ok sa muncești. Până la urmă avem nevoie de statut și de bani. Dar spune-ti si de ce ai depășit 70 de ore de munca săptămâna asta!
Pentru că nimic nu este mai agonizant decât o poveste nespusă, ascunsă de ferestre opace si ziduri zâmbitoare în castelul tău interior.
Și, de cele mai multe ori, încercând să se facă nevăzută, acea poveste este cea care te îndeamnă să bei, să fii furios sau să muncești până la epuizare.
Putem învăța ceva din asta.
Putem alege (da, chiar putem alege) sa nu rămânem victime ale furiei si deznădejdii care ne-au închis în castel, ci să ne eliberăm din ele.
Și, indiferent de povestea noastră, avem întotdeauna libertatea interioară de a decide ce să facem și de a rămâne fideli caracterului și responsabilităților noastre.
Dacă nu reflectezi la ceea ce ai învățat din propriile blocaje și la modul în care vei aplica acele lecții în viața ta, trecerea timpului nu te va face mai împlinit sau înțelept.
Nu te va elibera din castel.
Doar cei care deschid ochii și se uită la cer pot vedea norii.
Calea către o viață nouă se va deschide doar dacă tu alegi asta.
