5 pași pentru a cultiva inteligența emoțională la copii

Ți-ai pus vreodată întrebarea care este rolul emoțiilor?

Emoțiile nu sunt bune sau rele ci, mai degrabă, ne permit să definim lucrurile din viața noastră ca fiind bune, rele sau lipsite de importanță.

De exemplu, atunci când vedem un urs fioros în pădure, nu putem alerga plini de iubire și altruism să-l îmbrățișăm. Emoția fricii și dorința de supraviețuire ne vor opri din acest gest.

Una peste alta, emoțiile sunt cele care ne ajută să ne dăm seama care sunt cele mai bune alegeri pentru noi, indiferent că vorbim de supraviețuire, persoana cu care să întemeiem o familie, creșterea copiilor și relațiile cu cei din jur.

Iar inteligența emoțională este rezultatul conștientizării acestor emoții, și a ceea ce vor ele să ne spună.

Dezvoltarea emoțională a creierului începe foarte devreme în viață și are consecințe pe termen lung, mai ales în apariția și dezvoltarea abilităților sociale și de limbaj.

Practic, inteligența emoțională timpurie este fundamentul sănătății mintale a adultului de mai târziu.

Este cea care pune bazele performanțelor academice ale copilului și tot ea ne dezvoltă abilitatea de a forma relații intime și sănătoase pe termen lung.

Ce este și cum se formează inteligența emoțională la copii?

Inteligența emoțională ia naștere, în cea mai mare parte, din interacțiunile complexe care au loc între copil, îngrijitor și mediu.

Copilul nu vine pe lume cu un creier maturizat complet.

Deși există anumite influențe ale factorilor genetici, capacitatea unui copil de a-și dezvolta inteligența emoțională nu este una înnăscută.

Scanările cerebrale au dezvăluit că experiențele care influențează cel mai mult creierul uman sunt formate din relațiile intime pe care copilul le are cu îngrijitorii săi.

Practic, creierul unui copil este precum un bloc imens de gheață care va fi sculptat de aceste experiențe primare.

Conform lui Peter Salovey, psiholog și fondator al Centrului de Inteligență Emoțională din cadrul Universității Yale, inteligența emoțională este formată din patru componente majore care se dezvoltă pe măsură ce creierul copilului se maturizează.

Este vorba despre componenta expresivă, experiențială, componenta de recunoaștere și cea de reglare a emoțiilor, despre care vom discuta în cele ce urmează.

Prima componentă constă în abilitatea unui copil de a-și exprima emoțiile.

La naștere, creierul unui sugar are aproximativ 25% din dimensiunea pe care o va atinge ca adult.

În această perioadă, nou-născuții pot afișa deja emoții cu ajutorul expresiilor faciale, posturii corporale și a tonului vocal.

Din momentul nașterii și până la atingerea vârstei de 18 luni, emoțiile sunt experimentate în cea mai mare parte pe timpul interacțiunilor cu persoanele de îngrijire, de exemplu, atunci când li se oferă hrană, afecțiune sau când, dimpotrivă, se simt deconectați sau neglijați de cei din jur.

În aceste etape timpurii, copiii învață că nevoile lor, în special foamea, oboseala și disconfortul, pot fi calmate dacă plâng, protestează sau afișează anumite expresii faciale.

Zonele limbice ale creierului sugarilor, implicate în cea mai mare parte în supraviețuire, sunt foarte active când vine vorba despre recunoașterea expresiilor emoționale de pe fețele îngrijitorilor.

Mai mult, sugarii vor stoca aceste amintiri emoționale ce vor forma scheletul de bază peste care vor fi construite interacțiunile umane de mai târziu.

De exemplu, cei mici vor învăța că un strigăt ar putea aduce ajutor, în timp ce o chicoteală sau o grângureală de plăcere ar putea provoca un răspuns pozitiv din partea mamei sau îngrijitorului.

Aceste momente sunt cruciale când vine vorba despre stabilirea și consolidarea căilor neuronale care fac legătura între capacitatea noastră de a simți și capacitatea de a comunica ceea ce simțim.

Deoarece dezvoltarea emoțională a creierului se desfășoară foarte rapid în timpul primei copilării în comparație cu procesele cognitive și lingvistice care rămân puțin în urmă, sugarii trebuie să se bazeze pe părinți pentru a-i ajuta la controlul și reglarea emoțiilor.

Alan L. Sroufe, profesor de psihologie la Institutul de Dezvoltare a Copilului din cadrul Universității Minnesota, pune un accent deosebit pe aceste etape timpurii ale relației dintre copil și îngrijitor, considerându-le ca fiind baza atașamentului sigur.

Reacțiile emoționale ale sugarului nu fac altceva decât să comunice nevoile sale către îngrijitor, ale cărui răspunsuri adaptate la nevoile copilului vor constitui esența unei îngrijiri eficiente”, spune el.

„Emoțiile, adaptate în mod realist la cei din fața noastră reprezintă țesătura relațiilor umane sănătoase.”

Mai mult”, spune el, „maturizarea creierului, inclusiv a căilor neuronale care se ocupă de procesarea emoțională și de reglarea afectivă, sunt în totalitate dependente de experiență.

A doua componentă, experimentarea emoțiilor, se referă la resimțirea conștientă a sentimentelor.

Stările afective, deși apar în timpul primei etape a dezvoltării emoționale, vor fi exprimate mult mai coerent pe măsură ce copilul dobândește și utilizează limbajul verbal.

Încă de foarte mici, copiii trăiesc adesea sentimente destul de complexe în timp ce, capacitatea unui copil mic de a-și exprima aceste trăiri emoționale în limbaj se află încă în curs de dezvoltare.

Așadar, poate exista o mare discrepanță între ceea ce experimentează copilul și modul în care vor fi comunicate aceste stări.

Poate că nu reușește să exprime în totalitate și într-un mod adecvat ceea ce trăiește, însă în mintea micului pui de om pot exista o mulțime de avalanșe emoționale.

Să luăm drept exemplu scenariul următor:

Maria, își învață bebelușul de 17 luni, Tudor, cum să o atingă și să comunice ușor, în timp ce îl leagănă în brațe. Tudor întinde mâna spre ochiul Mariei, zgâriind-o din greșeală. Maria îi spune: „Nu!”, pe un ton destul de ascuțit, apoi își explică reacția afișând semnul corespunzător rănirii, pe care Tudor l-a învățat la creșă sau din interacțiunea cu mama sa.

Dându-și seama că și-a rănit mama, Tudor începe să plângă. Maria îl mângâie imediat pe Tudor spunându-i că este în regulă, dar că trebuie să fie atent să nu mai zgârie ochiul mamei pe viitor. Tudor își pune apoi brațele în jurul gâtului mamei sale și o îmbrățișează.

În această interacțiune simplă, dar profund umană, cuvântul și sentimentul de rănire erau deja conectate în căile neuronale ale creierului lui Tudor, copilul experimentând un sentiment de vinovăție în legătură cu vătămarea mamei sale.

Pe măsură ce un copil dobândește limbajul verbal, acesta poate începe să exprime într-un mod mai coerent și organizat ceea ce anterior nu putea demonstra decât prin limbajul corpului și expresia feței.

Tudor va învăța în curând să folosească cuvintele „rău” sau „nu-mi place”, fiind stabilite bazele neuronale pentru semnificația acestor stări.

A treia etapă, înțelegerea emoțională, oferă copiilor o modalitate de a-și identifica sentimentele interne, de care vor fi mai apoi conștienți.

O astfel de conștientizare emoțională va permite copiilor să pună în legătură propriile sentimentele cu evenimentele din mediu, facilitând următoarea și ultima componentă a dezvoltării și anume, reglarea cu succes a emoțiilor.

Această etapă apare, de regulă, după vârsta de 5-6 ani și este facilitată de maturizarea lobilor frontali ai creierului.

Fiecare etapă emoțională se bazează pe parcurgerea cu succes a etapelor anterioare.

Fără capacitatea de a-și exprima sentimentele, dobândită în etapa a doua, copiii nu ar fi în măsură să-și regleze sau să-și controleze comportamentul.

În etapa a patra, cea de reglare a emoțiilor, vocabularul lor emoțional se va dezvolta incluzând cuvinte și sentimente mai complexe precum dezgust, mirare, gelozie, rușine și așa mai departe.

Copiii vor deveni mult mai capabili să-și gestioneze comportamentul.

Limbajul verbal, nu numai că-i ajută pe cei mici să-și exprime sentimentele față de ceilalți, ci oferă copiilor abilitatea de a „vorbi despre sine”. Adică, vor dobândi un sistem intern specific doar ființelor umane, responsabil de cunoașterea de sine și auto-îndrumarea de sine.

În cartea sa „Dezvoltarea emoțională și inteligența emoțională: implicații educaționale, Peter Salovey spune că: Odată cu creșterea vârstei, copiii devin mult mai capabili să-și regleze emoțiile și să-și controleze tendința de a acționa impulsiv în legătură cu o anumită emoție. Pot articula și vorbi despre sentimentele lor, pot avea un repertoriu mai larg de sentimente – cum ar fi rușinea, vinovăția, gelozia și speranța – și pot gestiona situații sociale destul de complexe, cum ar fi interacțiunile din sala de clasă. În acest moment, cortexul lor prefrontal, locul de unde ia naștere funcția executivă a creierului, își consolidează căile neuronale aflate în legătură cu regiunile limbice (emoționale) și cu amigdala.

În această etapă, copiii devin mult mai capabili să-și gestioneze emoțiile pentru a-și atinge obiectivele dorite.

Toleranța la frustrare va crește iar recompensele imediate vor putea fi amânate cu mai puțin efort, acest factor fiind unul dintre principalii predictori ai succesului adultului de mai târziu.

Lobii frontali sunt „managerii emoțiilor”, datorită rolului lor deosebit de important în motivație, înțelegerea sentimentelor celorlalți, controlul emoțiilor, evaluarea recompenselor, controlul impulsurilor și amânarea plăcerii.

Lobii frontali continuă să se dezvolte din copilărie și până la vârsta adultă timpurie. Cu toate acestea, la adolescenți, regiunea prefrontală nu este încă maturizată definitiv.

Cercetări recente arată că adolescenții și adulții folosesc, de fapt, diferite regiuni ale creierului pentru a răspunde la sarcinile emoționale.

Într-un studiu efectuat la spitalul McLean, situat chiar în proximitatea orașului american Boston, psihologul Deborah Yurgelun-Todd și colegii săi au arătat imagini cu oameni care afișau expresii înfricoșătoare unor adolescenți cu vârste cuprinse între 11 și 17 ani, în timp ce creierul subiecților era scanat folosind imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (RMN funcțional sau fMRI).

Deborah a descoperit că lobii frontali ai adolescenților erau mai puțin activi iar amigdalele lor erau mult mai active în comparație cu scanările cerebrale ale adulților incluși în acest experiment.

Rezultatele au sugerat că lobii frontali nu au fost complet maturizați și funcționali la adolescenți și că aceștia nu sunt încă capabili să citească corect stările emoționale sau să înțeleagă consecințele propriului comportament.

Adolescenții (stânga) au folosit mai puțin regiunea prefrontală (superioară) decât adulții (dreapta) atunci când citeau emoțiile.

Controlul cognitiv al lobilor frontali începe să se dezvolte încă din copilărie, continuă în adolescență și se extinde până la vârsta adultă timpurie.

Capacitatea de a planifica și de a reflecta asupra propriului comportament din viitor, de a simți empatie pentru ceilalți și de a realiza că acțiunile pot avea consecințe, necesită stăpânirea abilităților de inteligență emoțională despre care am discutat mai sus.

Când, oricare dintre aceste etape sunt întrerupte de traume, dezvoltarea emoțională poate rămâne în urmă, sau poate fi chiar deteriorată permanent, afectând funcționarea de bază a creierului.

În astfel de cazuri, funcția executivă poate să nu funcționeze eficient sau nu va fi la fel de bine reglementată.

Iar domeniile asociate funcției executive, precum atenția, controlul impulsurilor, planificarea și luarea deciziilor, vor fi la rândul lor afectate.

Deși factorii biologici joacă și ei un rol destul de important, se pare că, circumstanțele exterioare, mediul în care au fost crescuți și îngrijiți copiii, creează permisele pentru o dezvoltare emoțională sănătoasă a acestora.

De exemplu, un copil poate avea gena timidității, dar, cu încurajări și susținere din partea părinților, va învăța să nu-i mai fie teamă de ceilalți.

Nu vor rămâne captivi moștenirii genetice și vulnerabilității lor emoționale.

John Gottman, profesor de psihologie și autor a numeroase lucrări despre relații, parentaj și inteligență emoțională, spunea în cartea sa Cum să creștem copii inteligenți emoționalcă: „există cinci modalități prin intermediul cărora părinții pot susține creșterea corectă a unor copii inteligenți emoțional” și anume:

  1. Fiți conștienți de emoțiile copiilor voștri.
  2. Considerați expresiile lor emoționale ca fiind o oportunitate pentru intimitate, autenticitate în relație și învățare a nevoilor celor mici.
  3. Ascultați empatic și validați sentimentele unui copil.
  4. Etichetați emoțiile în cuvinte pe care un copil să le poată înțelege
  5. Ajutați un copil să găsească un mod adecvat de a rezolva o problemă, să facă față unei probleme sau situații supărătoare și să stabilească limite sănătoase în relație cu cei din jur.

Plasticitatea și adaptabilitatea remarcabilă a creierului copiilor, împreună cu conexiunea emoțională dintre copil și îngrijitor, stabilesc un model ce se va reflecta pe tot parcursul vieții în gândirea, simțirea și comportamentul adulților de mai târziu.

Însă, creierul uman rămâne flexibil și capabil să crească pe tot parcursul vieții.

Acest lucru înseamnă că putem evolua oricând.

Putem face întotdeauna schimbări, îmbunătățindu-ne constant inteligența emoțională și capacitățile cognitive, chiar dacă lucrurile nu vor decurge, atât de rapid, ca la început.

Author: Gabriel Enache

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.