Atunci când ne plimbăm liniștiți prin pădure și dintr-o dată observăm că ne apare în față un urs care se îndreaptă spre noi, cel mai probabil că o vom lua la fugă cât putem de repede, cu scopul de a scăpa de un eventual atac și de a ne salva viața.
Sau vom fi atât de speriați încât vom îngheța de frică. În acest caz, cumva deznodământul devine destul de clar. Putem alege însă să confruntăm ursul sau să încercăm să-l dovedim în luptă. Și aici deznodământul pare evident.
Pe de altă parte, dacă prietenii tăi ți-ar spune să ai grijă că o persoană îmbrăcată ca un urs este pusă să sperie oamenii prin pădure, probabil că la început te vei speria nițel atunci când vei da nas în nas cu el, dar ți-ai aminti, într-un final, că este vorba doar despre o simplă o persoană. Știind dinainte cam ce se vehiculează prin pădure la momentul plimbării tale nu face altceva decât ca întreaga situație să fie mult mai simplă.
Și, în general, viața este ca o plimbare prin pădure. Anxietatea există și se manifestă pentru că este o parte a vieții. Toți vom experimenta o formă de anxietate la un moment dat, fie ea ușoară sau severă.
Dar ce se întâmplă când apare anxietatea?
Majoritatea dintre noi nu avem o părere prea bună despre asta. Uneori, cufundați în fantezie în încercarea de a ne refugia de aceasta, ne-am dori o super putere care să o poată trimite departe de noi, undeva într-o altă galaxie.
Cu toate acestea, indiferent de mecanismele de luptă puse în scenă, fie vorba de psihoterapie, medicație, mindfulness, jogging sau ayahuasca sub atenta supraveghere a unui șaman doxat, anxietatea continuă de fiecare dată să apară și să ne ia prin surprindere.
De ce, toate aceste mecanisme, pur și simplu nu funcționează la nesfârșit?
Putem încerca să găsim câteva răspunsuri.
Noi, oamenii, avem o minte uimitoare și care ne permite să facem ceea ce alte specii nu prea pot.
Nicio creatură de pe pământ nu poate folosi limbajul și relațiile sociale așa cum putem noi.
Umanitatea este o societate avansată datorită capacității noastre analitice și de rezolvare a problemelor. Cu toate acestea, atunci când vine vorba de astfel de evenimente, studiile înfățișează anxietatea ca fiind boala mintală cu cea mai mare prevalență la momentul respectiv.
Treizeci la sută dintre oameni vor fi afectați grav de anxietate la un moment dat. Este posibil ca, în momentul în care citiți acest articol, o persoană din încăperea în care vă aflați să sufere în tăcere de anxietate.
Însă, ce mai trebuie să știm este că înainte de toate, anxietatea este un protector biologic încastrat adânc în supraviețuirea speciei noastre. Și nu vorbesc aici doar de specia umana. Acest răspuns există în orice mamifer de pe pământ și se extinde și la alte specii de pești, păsări sau insecte.
Toată lumea se teme de ceva. Amintiți-vă de răspunsul natural al corpului nostru în fața unui pericol.
Dacă am da nas în nas cu un urs în timp ce mergeam prin pădure, cel mai probabil că vom reacționa automat. Amigdala noastră, centrul emoțional al creierului, identifică ursul drept o amenințare, iar aceasta provoacă secreția de adrenalină în corp. Ea pregătește corpul pentru a lupta cu amenințarea. Sau, cel mai probabil pentru a fugi.
Inima începe să ne bată puternic iar respirația se accelerează. Căile respiratorii ni se extind și cutia toracică, împreună cu unele vase de sânge încep să se dilate. Fluxul sanguin se mută mare parte către picioare, asigurând irigarea cu sânge a mușchilor necesari pentru a fugi. Pupilele ni se dilată ca să vedem mai bine iar vederea periferică este restricționată pentru a se concentra pe ursul din față sau pe direcția de fugă.
Unele sisteme ne sunt decuplate. Digestia si salivația se opresc, fluxul de sânge fiind deviat de la stomac și piele iar nervii implicați în excitabilitate sunt dezactivați. Toate acestea se petrec pentru ca noi să putem scăpa cu viață.
Atunci când întâlnim un urs, mă îndoiesc ca mai avem timp să ne plângem de golul din stomac, de palpitațiile cardiace rapide, de mâinile transpirate, nodul în gât sau de alte senzații manifestate în corpul nostru atunci când apare anxietatea.
În schimb, dacă am scăpa cu bine din asta, ne-am simți foarte recunoscători pentru mecanismul de apărare integrat al corpului care ne-a ajutat să supraviețuim.
Unul dintre punctele forte ale minții noastre este că, în acel moment, poate pune pauză acelor senzații concentrându-se mai departe doar pe răspunsul de supraviețuire.
Noi, oamenii, avem o minte uimitoare și care ne permite să facem ceea ce alte specii nu prea pot. Nicio creatură de pe pământ nu poate folosi limbajul și relațiile sociale așa cum putem noi. Umanitatea este o societate avansată datorită capacității noastre analitice și de rezolvare a problemelor.
Cu toate acestea, atunci când vine vorba de astfel de evenimente interne, ca anxietatea, această abilitate uimitoare nu face altceva decât să ne pună bețe-n roate.
Pentru că în viața de zi cu zi imobilizăm exact aceeași fiziologie ca în cazul situației cu ursul, iar corpul nu face altceva decât să se adapteze cât mai perfect.
Atunci când avem de făcut o prezentare importantă la birou, un eveniment care implică public speaking, un test important sau un interviu pentru un job sau pentru o avansare și care urmează să se aibă loc în viitorul apropiat, anxietatea este de regulă acolo.
Mintea ne poate spune: „O să ai parte de lucruri extraordinare. Nu ai de ce să te simți anxios! ” Ne luăm după ce ne spune mintea și începem să luptăm cu senzațiile din corpul nostru.
În această situație, golul din stomac, palpitațiile cardiace rapide, nodul în gât și transpirațiile de pe tot corpul, așa cum ar fi apărut dacă ne-am fi întâlnit cu ursul, nu simțim că ne-ar putea fi în vreun fel de folos. Ba chiar ne jenează foarte tare și ne gândim că, în cazul evenimentului de public speaking sau al interviului, ar putea fi percepute de către ceilalți ca pe o slăbiciune.
Cu toate acestea, mintea insistă: „Nu trebuie să simți așa! Nu ai de ce să te simți așa!”
În ciuda rezistențelor noastre, senzațiile persistă. Mintea vrea să ne protejeze de sentimentele neplăcute.
Realitatea este că, atunci când încercăm să opunem rezistență la o experiență internă precum anxietatea, ea iese din ce în ce mai mult la suprafață. Este ca o minge de plajă pe care încercăm să o scufundăm în apă. Cu cât încercăm să o adâncim mai mult, cu atât va ieși mai iute și mai puternic deasupra apei.
Ca ființe umane, atunci când întreprindem sau plănuim o activitate, încercăm să proiectăm în viitor niște anticipări sau așteptări vizavi de ce ne-am propus. Însă, atunci când nu se îndeplinesc așa cum voiam, acestea ne pot provoca suferință.
La fel face și mintea atunci când vine vorba de lupta împotriva anxietății. Ea crează reguli și așteptări. Dacă îmi încep ziua cu jogging de dimineață, apoi meditez, mănânc sănătos, manifest bunătate și recunoștință pentru toate ființele vii din univers, îmi fac treaba bine la birou și îmi închei seara cu o ședință de yoga alături de prieteni, totul va decurge minunat.
Și poate decurge. Până într-o zi, când nu va mai decurge, iar întreg sistemul ne va fi dat peste cap. Și ce facem mai departe? Consultăm internetul, un specialist în domeniul sănătății mintale, un guru sau prietenii apropiați și ne croim un nou sistem, bazat pe reguli diferite dar cu același scop, să învingem anxietatea.
În loc să o explorăm în căutarea de sens și să încercăm să aflăm ce vrea să ne transmită, încropim tot felul de răspunsuri și ritualuri mai mult sau mai puțin eficiente, cu scopul de a elimina fix acel răspuns al corpului care ne-a garantat până acum supraviețuirea ca specie.
Vestea bună este că poți dobândi abilități care te pot învăța să privești diferit anxietatea. De exemplu, putem încerca să o privim ca pe un oaspete neașteptat.
Dacă te-ai afla la o petrecere împreună cu prietenii și deodată ar intra în încăpere o persoană despre care nu știai ca a fost invitată, și nici nu ai fi vrut să ai parte de prezența acesteia în cadrul petrecerii, cum ai răspunde?
Pur și simplu nu îți doreai ca, acea persoană enervantă care ți-a cauzat neplăceri în trecut, să apară acolo. Și o rogi să plece. Poate că la început ezită să facă acest lucru, motivând că vrea să se distreze si ea alături de tine, însă tu continui să îi spui că nu o vrei prin preajmă.
Când, în sfârșit, pleacă te întorci să te bucuri de petrecere. Câteva minute mai târziu se întoarce. Chiar n-o dorești acolo, așa că în cele din urmă o dai din nou afară. Pentru a te asigura că nu va intra din nou, rămâi lângă ușă.
Problema este că îți lipsește propria petrecere! Energia ta psihică, fizică și emoțională este acum cheltuită încercând să ții oaspetele nedorit în afara casei tale.
Vă sună familiar? Aveți parte de așa ceva la petrecerea vieții voastre? Anxietatea poate fi un oaspete nedorit și, stând mai tot timpul concentrați pe modalități de a-l ține în afara casei noastre, uităm de cele mai multe ori să ne trăim satisfăcător și plini de sens viața.
Ce s-ar întâmpla dacă am renunța să mai încercăm să ne consumăm energia și timpul pentru a-l ține afară din viața noastră? Cât de mult rău ne-ar putea face de fapt acel musafir nepoftit? Am putea fi în stare să reușim să ne vedem liniștiți de petrecere și să ne concentrăm pe lucrurile lăsate în urmă, și pe ceea ce contează cu adevărat?
În ciuda dezvoltării tehnologiei, a eforturilor depuse de cercetători și a descoperirilor din ce în ce mai avansate în legătură cu noi metode de combatere și tratare a anxietății, suntem încă foarte departe de a găsi un remediu total. Momentan, acest lucru nu pare realizabil.
Tratarea anxietății înseamnă mai degrabă să învățăm cum să trăim cu aceasta iar schimbarea începe din momentul în care vom începe să conștientizăm că este normal să apară.
La fel de normală ca pofta ce apare ca urmare a mirosului unei felii delicioase de pizza. Pentru că nu este nimic mai mult decât un răspuns la mediu (intern sau extern).
Anxietatea a evoluat ca o emoție utilă. Ea ne-a ajutat să scăpăm cu viață din fața pericolelor de-a lungul evoluției noastre ca specie.
În loc să investim energie pentru a o afunda din nou în peștera de unde a apărut, mai bine alegem să o explorăm și să ne folosim de bazele ei biologice, raționale și reale de a ne proteja și de a ne lăsa în pace sistemele menite să facă acest lucru.
Putem exersa și putem învăța, cu timpul, cum să-i facem loc.
Pentru că, realist vorbind, va tot continua să apară în viețile noastre.
