A fost odată ca niciodată un bărbat și o femeie care s-au întâlnit și au simțit o atracție mutuală pe care au codificat-o într-o ceremonie numită în zilele noastre căsătorie.
Le plăceau intimitatea în actele lor sexuale și au refuzat ocaziile de a face sex cu alții. Au făcut sex până când ea a rămas însărcinată. După ce s-a născut copilul, bărbatul a ajutat femeia să furnizeze resurse și a participat uneori la îngrijirea copilului (și a altor copii care au urmat).
Femeia și bărbatul și-au continuat relația monogamă și au rămas activi din punct de vedere sexual mult timp după ce femeia a încetat să mai fie fertilă prin instalarea menopauzei.
Aceasta este varianta aproape perfectă și puțin mai pudică a monogamiei.
Realitatea este însă cu totul alta.
Spectrul comportamentului uman “amoros” este profund influențat de cultură, comportamentul nostru sexual fiind produsul a nenumărate influențe și interacțiuni.
Dincolo de predispozițiile noastre genetice de “a înșela”, trebuie să ținem cont și de relațiile timpurii avute cu părinții noștri precum și de normele sociale care se învârt în jurul manifestării sexualității umane.
Pentru că, povestea despre rădăcinile infidelității și ale monogamiei este mult mai complicată decât existența unor „gene înșelătoare” pe care să dăm vina.
În mod limpede, oamenii nu sunt cu toții monogami, iar în anumite culturi ori subgrupuri, poligamia (mai multe soții) sau poliandria (mai mulți soți) este încă o practică statornicită. Cu toate acestea, practica umană dominantă de-a lungul culturilor este clar monogamia.
În studiile în care s-a evaluat paternitatea prin teste genetice realizate unui număr mare de copii, marea majoritate a acestora (peste 90%) chiar sunt urmașii soțului mamei ori a partenerului pe termen lung al acesteia, iar cei mai mulți tați furnizează o formă de îngrijire și sprijin pentru copil.
Așadar, suntem sau nu predispuși genetic să înșelăm?
Un studiu realizat în 2014 de cercetătorul australian Brendan Zietsch oferă câteva indicii interesante în acest sens.
Zietsch a studiat obiceiurile sexuale la aproape 7.400 de gemeni și frați din Finlanda și a constatat că 9,8% dintre bărbați și 6,4% dintre femei au avut mai mult de un partener sexual în ultimul an.
Dar cea mai fascinantă constatare a fost că seturile de gemeni identici (cu genomi identici) au raportat exact aceleași niveluri de fidelitate, în timp ce gemenii fraterni (fără genomi identici) și frații obișnuiți, nu.
Asta indică faptul că variațiile genelor sunt suficient de puternice pentru a influența comportamentul sexual dincolo de alți factori de mediu.
De fapt, Zietsch vine și afirmă că genele noastre influențează infidelitatea în proporție de 40% la femei și 63% la bărbați.
Însă, în ciuda acestui studiu, nu suntem nici pe departe prizonierii propriilor gene iar aceste variații genetice nu reprezintă răspunsul absolut.
Mediul are capacitatea de a modela majoritatea expresiilor genelor umane. Acestea fiind spuse, vă sugerez să nu încercați să vă ascundeți de răspunderea infidelității în spatele acestor procente “eliberatoare” ale studiului de mai sus.
Nu ne alegem genele și nu le putem controla, încă.
Dar, datorită fenomenului conștiinței și al moralității, avem capacitatea de a decide ce facem cu sentimentele, emoțiile și cu impulsurile exprimate de acestea.
Este foarte important să recunoaștem că ne trăim viața pe un “teren” genetic foarte inegal.
În timp ce pentru unii există puține tentații înnăscute de a trișa, pentru alții monogamia sexuală poate fi o luptă ascendentă, uneori obositoare, împotriva propriei biologii.
Dar, despre toate aceste lucruri, vom încerca să ne lămurim probabil într-un podcast viitor.
Studiul la care am făcut referință pe parcursul acestui articol îl puteți urmări accesând link-ul de mai jos:
1 thought on “Cât de mult ne influențează genele să ne înșelăm partenerii?”