Suntem o generație care a fost crescută în spiritul competiției. O generație de oameni crescuți pentru a fi cei mai buni.
O generație marcată de imperativul că, prin luptă, determinare și mult efort, putem să obținem tot ceea ce ne dorim.
Și asta, indiferent de ce ne-ar sta în cale.
Societatea noastră promovează ideea supraviețuirii celor mai puternici încurajându-ne, nu de puține ori, să ne atingem succesul și scopurile în detrimentul celorlalți.
Această luptă ne-a făcut să considerăm bunătatea ca fiind o slăbiciune, pentru că ne expune și ne face să ne simțim vulnerabili.
Deoarece, fiind vulnerabili, vom crea o breșă în bunăstarea personală, o ușă prin care se va putea strecura nefericirea.
Însă viața ne aduce uneori lecții.
Iar unele lecții nu sunt tocmai cele pe care le vrem ci, mai degrabă, sunt cele de care avem nevoie.
Iar eu am avut nevoie de o astfel de lecție.
Dar nu am de gând să vă plictisesc cu pilde și învățăminte personale.
Pentru că, oricât de subiectivă și de nesemnificativă ar fi fost lecția mea, în definitiv a fost vorba doar despre bunătate.
Iar compasiunea și bunătatea, pot fi cea mai mare forță a vieții.

“Iubirea și compasiunea sunt nevoi. Nu sunt obiecte de lux. Fără ele, omenirea nu poate supraviețui” – Dalai Lama
Răspunsul nostru natural atunci când vedem pe cineva aflat în suferință este să vrem să ajutăm.
Ne pasă de suferința altora și ne simțim bine când această suferință este eliberată. Poate că acesta este motivul pentru care ne emoționăm la filme și la povești care se termină cu happy ending.
Pentru că acest lucru se aplică indiferent dacă îl facem pentru noi înșine, dacă îl vedem într-un film sau la cei de lângă noi, în viața reală.
Ne face să ne simțim bine.
Simțind că putem face diferența în lume și ajutându-i pe cei în nevoie, ne aduce bucurie.
Ne oferă un sens.
Budiștii spun așa: „Toată fericirea existentă în lume vine de la noi, atunci când le dorim celorlalți să fie fericiți.”
Când facem fapte bune pentru alții, ne simțim, la rândul nostru, fericiți.
Iar psihologii au definit chiar și un termen pentru starea de euforie pe care o resimt cei care oferă.
Îl numesc „drogul dăruirii” și se bazează pe descoperirile din neuroștiințe care vin și ne confirmă că, atunci când dăruim, sunt eliberate endorfine în creier care ne fac să ne simțim bine.
Se activează practic aceeași parte a creierului, responsabilă, printre altele, și de experimentarea plăcerii.
Practicarea bunătății ajută la antrenarea minții și a percepției asupra realității, făcându-ne să privim lumea într-un mod mai pozitiv și mai altruist.

„Fii blând mai întâi cu tine însuți, dacă vrei să fii blând cu ceilalți.” ~ Lama Yeshe
Nu putem fi zen, iubitori și răbdători tot timpul. Este în regulă să mai și suferim din când în când.
Dar, nu vom deveni mai buni cu cei din jurul nostru dacă suntem răi și persecutori cu noi înșine.
Respectându-ne mai întâi propria ființă, ne va fi mult mai ușor să îi respectăm pe ceilalți.
Bunătatea este adevărata noastră forță și este parte a naturii noastre umane.
Nu mă înțelegeți greșit, nu este vorba de a fi îngăduitor, de a renunța ori de a-i lăsa pe alții să profite de noi și să ne calce bunătatea în picioare.
Este vorba despre a fi rezonabil, corect, deschis și de încredere.
Este vorba de a-i sprijini pe de lângă noi, de a fi empatici, de a le recunoaște meritele și de a-i încuraja atunci când au nevoie.
Nu mă refer la faptul de a le oferi bani sau bunuri materiale într-un mod excesiv și necondiționat.
Ci, mai degrabă, la a fi prezenți și autentici în viețile lor, întrebându-i, de exemplu, despre cum a fost weekend-ul lor, pentru a afla ce îi motivează și cum se simt.
Oamenii nu au evoluat datorită forței lor fizice. Au supraviețuit și au reușit să meargă mai departe pentru că au trăit mereu în grupuri mici, în care au colaborat și s-au ajutat reciproc.

Într-o vizită istorică la Maroc din martie anul acesta, Papa Fancisc a declarant că: „Avem nevoie să construim mai multe poduri, și mai puține ziduri. Pentru că, cei care construiesc ziduri ajung să fie prizonieri ai zidurilor pe care le-au construit.”
Putem dărâma acele ziduri pe care le-am construit. Pentru că, dincolo de ele, nu vom găsi nimic periculos, nimic care să ne facă să pierdem visele sau fericirea.
În spatele zidurilor începe viața așa cum este ea. O viață conectată cu existența și cu planeta pe care trăim, o viață plină de bucurie, de experiențe noi și de obstacole menite să ne învețe și să ne facă mai puternici și mai înțelepți.
Însă, pentru a le trece, avem nevoie unii de alții.
1 thought on “Cum a evoluat compasiunea pentru a ne asigura supraviețuirea ca specie?”