Sigmund Freud – O scurtă istorie a Psihanalizei

Sigmund Freud s-a născut, la 6 mai 1856.

Tatăl lui Freud, Jakob, era un negustor de lână evreu, destul de sărac, care mai fusese căsătorit de două ori înainte de a se căsători cu Amalie Nathansohn, mama lui Freud.

La nașterea lui Freud, părinții ocupau o camera simplă, închiriată într-o casă modestă în Freiberg, un orășel de 4500 de locuitori dintre care 130 erau evrei. Această sărăcie l-a marcat într-o oarecare măsură, acesta descriindu-se pe sine ca fiind „copilul unor oameni inițial înstăriți care, după cum cred eu, avuseseră o viață destul de tihnită în acel mic cuib de provincie”.

Tatăl, în vârstă de 40 de ani la nașterea lui Freud, părea să fi fost o figură relativ îndepărtată și autoritară, în timp ce mama sa, cu 20 de ani mai tânără decât tatăl, părea să fi fost mai disponibilă din punct de vedere emoțional.

Sigmund Freud și tatăl său Jakob Freud

Primii ani de viață.

La naștere, Freud avea doi frați vitregi mai mari, din căsătoriile anterioare ale tatălui,

Emanuel (care deja avea doi copii la nașterea lui Freud și era mai în vârstă decât mama lui Freud)

Philipp, necăsătorit și cu un an mai mic decât mama lui Freud.

Freud s-a atașat în copilărie de nepotul său John, cu un an în vârstă decât el. A dezvoltat față de acesta un model ambivalent de atașament, fiind în același timp atât un prieten intim cât și un rival cu care, deseori avea conflicte.

Unul dintre cele mai remarcabile conflicte cu John s-a petrecut pe când Freud abia împlinise doi ani. Când tatăl său l-a întrebat de ce l-a lovit pe John, Freud, deși încă nu vorbea bine, și-a manifestat cu vehemență propria apărare spunând: „l-am bătut pen’ că el m-a bătut!„

Sigmund Freud (centru) împreună cu tatăl său ( dreapta jos) mama sa (centru jos) și ceilalți membrii ai familiei.

La doi ani și jumătate s-a născut sora lui, Anna (1858).

În acea perioadă, lui Freud i s-a părut mult mai potrivit ca Philipp, fratele său, să fie soțul mamei sale Amalia, manifestându-și credința mama a făcut copilul cu acesta din urmă.

Astfel de enigme infantile l-au bântuit și l-au măcinat multă vreme în subconștient pe Freud, refulându-le ani de zile până când, se pare că au ieșit la suprafață spre sfârșitul anilor 1890, în urma unor vise și autoanalize laborioase.

Psihicul său infantil s-a format din interacțiunea acestor elemente:

– mama sa însărcinată cu un rival (fratele său vitreg legat într-un fel misterios de mama sa);

– nepotul său, John, mai mare decât el însuși, care era atât prietenul său cel mai bun cât și totodată dușmanul său cel mai mare;

– și blajinul său tată, suficient de bătrân pentru a-i fi bunic.

Din aceste experiențe unice, Freud își va urzi mai târziu țesătura teoriilor sale psihanalitice.

Cu toate că era evreu, tatăl lui Freud se emancipase dincolo de datinile și practicile iudaice religioase „Tatăl meu mi-a permis să cresc într-o atmosferă de completă ignorare a tot ceea ce privea iudaismul”

Cu toate acestea, Freud a căpătat de la tatăl său un interes vădit pentru Noul Testament încă de când „abia își însușise arta cititului”.

Freud a fost îngrijit până la doi ani jumate de o „bătrână” bonă romano-catolică, care îl târa după ea la fiecare sfârșit de săptămână la biserică și îi relata, mai apoi, tot felul de „povești evlavioase”.

„Când ajungeai acasă de la biserică, ne predicai și ne spuneai ce va face Dumnezeu Atotputernicul” i-a povestit mama lui Freud.

Se presupune ca această bonă i-ar fi fost profesoară și în chestiunile sexuale. Freud o iubea mult, cu toate ca era o figură foarte energică și severă cu micul băiat.

Dupa nașterea Annei (sora mai mică a lui Freud) bona a fost arestată pt. furt. Philipp, cel care a aranjat arestarea bonei, i-a spus lui Freud că bona a fost „pusă într-un dulap”, o glumă prin care se făcea aluzie la faptul că fusese încarcerată.

O dată cu încarcerarea bonei, Freud i-a resimțit lipsa, suferind foarte mult, cu atât mai mult cu cât dispariția bonei s-a suprapus și cu lipsa mamei ca urmare a nașterii surorii acestuia. Pierderea dureroasă a bonei și a mamei sale l-au tulburat mult pe micul copilaș, Freud amintindu-și în autoanaliza cum o căuta pe mama sa plângând tot timpul.

În 1859 (pe când Freud nu avea nici 3 ani), familia sa a fost obligată din motive economice să se mute pentru o scurta perioada la Leipzig și apoi, la un an după aceea, la Viena, unde Freud a rămas până la anexarea nazistă a Austriei, 78 de ani mai târziu.

Freud a fost dezamăgit de primii ani petrecuți în orașul imperial, parțial din cauza greutăților economice prin care a trecut la început, parțial și din cauza antisemitismului populației.

„În oraș, nu m-am simțit niciodată în largul meu. Cred acum, că nu m-a părăsit niciodată dorul după frumoasele păduri ale locurilor natale, în care, deja de când abia puteam să merg, obișnuiam să fug de sub supravegherea tatălui meu, după cum o dovedește o amintire păstrată de atunci. Îngropat adânc în mine, mai continuă să trăiască fericitul copil din Freiberg, primul născut al unei mame tinere, băiatul care și-a căpătat primele impresii indestructibile din acest aer, din acest pământ.” scria el.

Pregătirea științifică a lui Freud.

În 1873 Freud a absolvit Gimnaziul Sperl și, aparent inspirat de o lectură publică a unui eseu de Goethe despre natură, s-a orientat spre medicină ca și carieră. La Universitatea din Viena a lucrat cu Ernst von Brücke, fiziolog renumit și un exponent al științei materialiste a lui Hermann von Helmholtz.

Ernst von Brücke

În 1882 a intrat în Spitalul General din Viena ca asistent clinic unde i-a avut profesori pe psihiatrul Theodor Meynert și profesorul de medicină internă Hermann Nothnagel.

În 1885, Freud a fost numit lector în neuropatologie, după ce a realizat unele cercetări importante asupra măduvei creierului. În acest moment a dezvoltat și un interes pentru beneficiile farmaceutice ale cocainei, pe care le-a studiat, printre altele, timp de câțiva ani.

Deși s-au găsit unele rezultate benefice ale cocainei în chirurgia oculară, atribuite de fapt prietenului lui Freud, Carl Koller, rezultatul general a fost unul dezastruos. Pledoaria lui Freud pro cocaină nu doar că a condus la o dependență mortală a unui prieten apropiat, Ernst Fleischl von Marxow, dar a și rămas pentru o vreme cu reputația medicală pătată.

A fost totuși o un act curajos din partea lui, ca și cercetător, care probabil că s-a repus în act prin disponibilitatea sa de-a lungul vieții de a încerca soluții îndrăznețe pentru ameliorarea suferinței umane.

Pregătirea științifică a lui Freud a rămas de o importanță considerabilă în opera sa, deseori făcând referire la roca biologică a ființei umane, pentru o înțelegere completă a acesteia.

În scrieri precum „Proiect de psihologie” (scris în 1895, publicat în 1950), el și-a afirmat intenția de a găsi o bază fiziologică și materialistă pentru teoriile sale asupra psihicului. Aici, vom întâlni de fapt primul model neurofiziologic mecanicist care va rivaliza cu modelul organic, filogenetic al perioadei respective, într-un mod care demonstrează datoria resimțită de către Freud față de știința zilelor sale (și, de ce nu, cea a zilelor noastre).

Psihanaliza și utilizarea hipnozei.

La sfârșitul anului 1885, Freud a părăsit Viena pentru a-și continua studiile de neuropatologie la clinica Salpêtrière din Paris, unde a lucrat sub îndrumarea lui Jean-Martin Charcot.

Jean-Martin Charcot

Cele 19 săptămâni petrecute în capitala Franței s-au dovedit a fi un moment de cotitură în cariera sa, deoarece munca lui Charcot cu pacienți clasificați drept „isterici” i-a introdus lui Freud posibilitatea ca anumite tulburări psihologice să-și aibă sursa mai degrabă în minte, decât în ​​creier.

Demonstrația lui Charcot, om de știință și pionier în neurologie și în utilizarea hipnozei, punea accent pe existența unei legături între simptomele isterice, cum ar fi paralizia unui membru, și sugestia hipnotică, accentul punându-se mai degrabă pe puterea stărilor mentale decât a nervilor în etiologia bolii.

Cu toate că Freud urma să-și abandoneze curând credința în hipnoză, acesta s-a întors la Viena în februarie 1886 având sămânța metodei sale psihologice revoluționare (psihanaliza) deja implantată.

La câteva luni după întoarcerea sa la Viena, Freud s-a căsătorit cu Martha Bernays, fiica unei familii evreiești de seamă, printre strămoșii acesteia fiind și un rabin, șef al comunității evreiești din Hamburg. Martha avea să nască șase copii, dintre care unul a fost și celebra sa fiică, Anna Freud.

Martha Bernays

Cum a luat naștere psihanaliza?

La scurt timp după căsătorie, Freud și-a început cea mai strânsă prietenie, aceea cu medicul berlinez Wilhelm Fliess, al cărui rol în dezvoltarea psihanalizei a provocat dezbateri pe scară largă.

Freud (stânga) Wilhelm Fliess (dreapta)

Cu toate că influențele directe ale lui Fliess asupra nașterii psihanalizei sunt, în general, considerate ca fiind neimportante, Fliess a fost primul care a atras atenția lui Freud asupra semnificației glumelor ca material util pentru cercetarea psihanalitică.

De-a lungul celor 15 ani de intimitate, Fliess i-a fost lui Freud un interlocutor neprețuit pentru elaborarea unora dintre cele mai îndrăznețe idei ale sale. Credința lui Freud în bisexualitatea umană, ideea sa de zone erotogene pe corp și poate chiar imputarea sexualității la sugari ar fi putut să fie stimulate de prietenia lor.

O influență ceva mai puțin controversată a apărut din parteneriatul lui Freud început cu medicul Josef Breuer după întoarcerea sa de la Paris, urmând ca biroul pe care l-a înființat în strada Berggasse 19 să rămână sala de consultații timp de aproape o jumătate de secol.

Josef Breuer

Înainte de a începe colaborarea lor, la începutul anilor 1880, Breuer tratase o pacientă pe nume Bertha Pappenheim – sau „Anna O.”, așa cum a devenit cunoscută mai târziu, care suferea de o varietate de simptome isterice.

În loc să folosească sugestia hipnotică, așa cum a făcut Charcot, Breuer i-a permis acesteia să cadă într-o stare asemănătoare autohipnozei, în care pacienta să vorbească liber despre manifestările inițiale ale simptomelor sale. Spre surprinderea lui Breuer, simplul act al verbalizării părea să ofere o oarecare ușurare a simptomelor (deși știința ulterioară a pus la îndoială durabilitatea acestui efect).

Cura vorbitoare” sau „curățarea coșului de fum”, așa cum au fost denumite de Breuer și, respectiv, de Anna O., păreau să acționeze cathartic pentru a produce o descărcare a blocajului emoțional aflat la rădăcina comportamentului patologic.

Freud, încă adept al metodei hipnotice a lui Charcot, nu a înțeles pe deplin implicațiile experienței lui Breuer decât după un deceniu, când a dezvoltat tehnica asocierii libere.

Inspirat într-o oarecare măsură de ideea scrierii automate promovată de scriitorul german de origine evreiască Ludwig Börne cu un secol înainte, precum și de rezultatul propriei sale experiențe clinice cu alte paciente isterice, această metodă revoluționară a fost anunțată în lucrarea lui Freud publicată împreună cu Breuer în 1895Studii despre isterie.

Dificultatea de a asocia liber – tăcerile bruște, bâlbâială sau altele asemenea – i-au atras atenția lui Freud asupra importanței materialului care se luptă să fie exprimat, precum și apărarea pacientului împotriva acestei exprimări. Astfel, a luat naștere termenul de rezistență, care a trebuit să fie descompusă, elaborată, pentru a dezvălui conflictele ascunse în inconștient.

Astfel, Freud a ajuns la concluzia, pe baza experienței sale clinice cu pacientele isterice, că sursa materialului rezistențelor psihice era una de natură sexuală. Acesta a legat etiologia simptomelor nevrotice de lupta dintre un sentiment sau un impuls sexual și apărarea psihică împotriva acestuia.

A fi capabil să aduci conflictul în conștiință prin asocierea liberă și apoi să-i cercetezi implicațiile a reprezentat un pas crucial pe drumul spre ameliorarea simptomului, care a fost cel mai bine înțeles ca un conflict involuntar între dorință și apărare.

Freud nu a fost totuși suficient de sigur cu privire la statutul precis al componentei sexuale în această concepție dinamică a psihicului, cu toate că pacienții săi păreau să-și amintească experiențele reale ale seducțiilor timpurii, adesea de natură incestuoasă.

Impulsul inițial al lui Freud a fost să accepte că acestea s-au întâmplat. Dar apoi, așa cum a dezvăluit într-o celebră scrisoare către Fliess din 2 septembrie 1897, el a concluzionat că aceste amintiri erau mai degrabă reziduurile impulsurilor și dorințelor infantile incestuoase din perioada copilăriei, decât niște amintiri ale unor evenimente reale. Ceea ce a fost reamintit nu a fost o amintire întocmai autentică, ci o fantasmă, ascunzând o dorință primitivă.

Prin atribuirea sexualității infantile, acesta a subliniat puterea fantasmelor și, stabilind importanța dorințelor reprimate, Freud a pus bazele călătoriei individului în propriul psihic.

Această autoexplorare lui Freud a fost, aparent, influențată de un eveniment tulburător din viața sa. În octombrie 1896, Jakob Freud (tatăl său) a murit cu puțin timp înainte de a împlini 81 de ani. Această moarte a scos la suprafață emoții legate de primele sale experiențe și sentimente familiale, despre care fiul său nu avea întru totul habar, considerate ulterior de acesta ca fiind mult timp reprimate.

Psihanaliză și vis.

Începând cu iulie 1897, Freud a încercat să se facă remarcat publicând cartea Interpretarea Viselor. Contribuția lui Freud la analiza viselor a fost o mișcare destul de îndrăzneață, denumind această cale de cunoaștere drept „drumul regal către cunoașterea inconștientului”.

Cei mai mulți psihanaliști au considerat și poate că încă mai consideră această lucrare drept opera sa principală și cea mai reușită a psihanalizei.

Intercalând dovezi din propriile sale vise cu dovezi din cele din practica sa clinică, Freud a susținut că visele joacă un rol fundamental în economia psihică. Conceptul de libido, identificat în principal, dar nu exclusiv, cu pulsiunea sexuală, era considerat o forță fluidă și maleabilă capabilă de o putere excesivă și perturbatoare la nivelul psihicului unui individ.

În primă fază, Freud a susținut că toate visele, chiar și coșmarurile, reprezintă o încercare de împlinirea unor astfel de dorințe libidinale.

Mai precis, visele sunt expresia deghizată a împlinirilor dorințelor. La fel ca simptomele nevrotice, ele sunt efectele compromisului care ia naștere în psihicul uman, ca urmare a conflictului dintre dorințe și interdicția de realizare a lor.

Conținutul manifest al visului, ceea ce este amintit și raportat, trebuie înțeles ca acoperind un sens latent. Visele sfidează legătura logică și coerența narativă, deoarece amestecă reziduurile experienței zilnice imediate cu dorințele cele mai profunde, adesea cele mai interzise și mai infantile.

În 1904, Freud a publicat Psihopatologia vieții cotidiene, în care a explorat erori aparent nesemnificative precum citirea greșită a cuvintelor sau uitarea numelor. Aceste erori, actele ratate, au fost înțelese de către Freud ca având o importanță simptomatică și, astfel, interpretabilă. Spre deosebire de vise, aceste acte ratate nu trebuie neapărat să trădeze o dorință infantilă reprimată, dar pot apărea ca urmare a ostilității, urii, geloziei sau invidiei pe care le resimte un individ la nivel inconștient.

Teoria pulsiunii sexuale.

În 1905, Freud a publicat Trei eseuri despre teoria sexualității, lucrare care l-a pus pentru prima dată în centrul atenției societății oamenilor de știință din Viena.

Revizuită și extinsă în edițiile următoare, această lucrare l-a propulsat pe Freud ca fiind un pionier al studiului sexualității umane, alături de alte nume importante precum Richard von Krafft-Ebing, Havelock Ellis, Albert Moll și Iwan Bloch.

În această lucrare, Freud a subliniat, mult mai detaliat decât înainte, influența componentelor sexuale în dezvoltarea atât a comportamentului normal, cât și a celui patologic. El a extins conceptul de sexualitate dincolo de utilizarea convențională, vorbind despre impulsuri erotice care apar încă din primii ani ai copilăriei.

Astfel, Freud a început dezvoltarea teoriei pulsiunii sexuale, concentrându-se pe înlocuirea progresivă a zonelor erogene din corp, pe măsură ce copilul crește, descriind existența unei sexualități inițial polimorfe care caută mai întâi satisfacția pe cale orală prin suptul la sânii mamei, obiecte care, ulterior vor fi înlocuite de alte surogate.

Elaborarea lui Freud a tehnicii sale terapeutice în acești ani s-a concentrat pe implicațiile specifice ale relației dintre pacient și analist, a cărei putere a început să o recunoască pentru prima dată, reflectând asupra lucrării lui Breuer cu Anna O.

Nașterea tehnicii psihanalitice.

Deși studiile ulterioare au pus la îndoială veridicitatea sa, relatarea lui Freud despre acest episod a fost următoarea: O relație intensă între Breuer și pacientul său a luat o întorsătură alarmantă atunci când Anna și-a dezvăluit dorința sexuală puternică pentru el. Breuer, care a recunoscut agitația provocată de reciprocitatea sentimentelor, și-a întrerupt tratamentul dintr-o confuzie de înțeles, cu privire la implicațiile etice ale acțiunii acestor impulsuri asupra relației terapeutice.

Freud a văzut în această interacțiune efectele tulburătoare ale fenomenului de transfer și contratransfer. EL a subliniat importanța acestui fenomen ca instrument esențial în cura analitică deoarece, prin scoaterea la suprafață a emoțiilor reprimate din trecut, permițându-le acestora să fie examinate într-un cadru analitic, clinic, transferul poate permite elaborarea acestor emoții în prezent.

Cu toate că teoriile lui Freud au fost considerate ca fiind jignitoare pentru mulți din societatea Vieneză a vremurilor respective, acestea au început să atragă un grup tot mai cosmopolit de susținători la începutul anilor 1900.

Societatea Psihanalitică din Viena.

În 1902, s-a înfințat celebrul Cerc psihologic care a început să se adune, în fiecare miercuri, în sala de așteptare a lui Freud.

Acest cerc era animat de numeroase minți iluminate ale vremurilor respective și care au adus la rândul lor contribuții importante mișcărilor psihanalitice din prezent, precum Alfred Adler, Wilhelm Stekel, Sándor Ferenczi, Carl Gustav Jung, Otto Rank, Ernest Jones, Max Eitingon și A.A. Brill.

În 1908 grupul a fost redenumit Societatea Psihanalitică din Viena și a ținut primul său congres internațional la Salzburg. Tot în același an, s-a deschis și prima societate filială în Berlin.

În 1909, Freud, împreună cu Jung și Ferenczi, au făcut o călătorie istorică la Universitatea Clark din Worcester, Massachusetts. Conferințele pe care le-au susținut acolo au fost publicate sub numele de Originea și dezvoltarea psihanalizei, prima dintre cele câteva introduceri pe care le-a scris pentru publicul general.

Împreună cu o serie de studii de caz – cel mai faimos cunoscut drept „Cazul Dora” (din 1905), „Micul Hans” (din 1909), „Omul șobolan” (din 1909), „Cazul președintelui Schreber” ( din 1911), și „Omul cu lupi” (1918) – Freud și-a făcut cunoscute ideile unui public mult mai larg.

Eros și Thanatos.

Deși Freud a propus inițial existența unei pulsiuni care caută descărcarea în plăcerea sexuală ca fiind în contradicție cu satisfacerea unei alte pulsiuni, cea de autoconservare, al cărui țel final este supraviețuirea, examinând fenomenul narcisismului în 1914, el a fost incapabil să accepte o teorie atât de monistă. Astfel, Freud a căutat o nouă alternativă dualistă, ajungând la afirmația că există în psihic o pulsiune înnăscuta și regresiva de stază, care urmărește să pună capăt tensiunii inevitabile a vieții, Thanatos, definit ca fiind contrar pulsiunii de viață sau Eros.

Premisa fundamentală care i-a permis lui Freud să examineze fenomenele culturale a fost numită sublimare. Sublimarea, spunea Freud, este înrădăcinată în îndemnurile sexuale primitive care sunt transfigurate în moduri culturale înălțătoare. Spre deosebire de reprimare, care produce doar simptome nevrotice a căror semnificație nu este cunoscută de cel care suferă, sublimarea este o soluție a reprimării fără conflicte, care poate duce la lucrări culturale, artistice.

Sine, Eu și Supraeu.

Lucrările lui Freud cu privire la metapsihologie au fost dezvoltate sub forma a 12 scrieri realizate în timpul primului război mondial, dintre care doar câteva au fost publicate în timpul vieții sale. Conținuturile generale ale acestor lucrări au apărut în două cărți din anii ’20 si anume Dincolo de principiul plăcerii (1920) și Eul și Se-ul publicata in aprilie 1923.

În aceste lucrări, Freud a încercat să clarifice relația dintre diviziunea topografică anterioară a psihicului în inconștient, preconștient și conștient și structurile ulterioare compuse din Sine, Eu și Supraeu.

Se-ul (Sinele) a fost definit ca fiind rezervorul celor mai primitive dorințe de satisfacție la bebeluș, dominate de dorința de plăcere si de eliberarea tensiunilor psihice. Prin aceste fantasme primitive de satisfacere a dorințelor, conduse aparent de nicio lege a logicii, fără restricții din partea realității externe, Sinele este guvernat de ceea ce Freud a denumit procesul primar, care exprimă în mod direct instinctele generate la nivel somatic și psihic.

Astfel, prin inevitabila experiență a frustrării, copilul învață să se adapteze la exigențele realității.

Procesul secundar care rezultă de aici duce la creșterea Eu-ului, ceea ce Freud a denumit principiul realității ca fiind în contradicție cu principiul plăcerii care domină Sinele. Aici, nevoia de a întârzia satisfacția în serviciul autoconservării este învățată încet, într-un efort de a contracara anxietatea produsă de dorințele neîndeplinite.

Ceea ce Freud a numit mecanisme de apărare sunt dezvoltate de către Eu pentru a face față unor astfel de conflicte. Represiunea este cea mai fundamentală formă de apărare, însă Freud a postulat și alte mecanisme de apărare ca de exemplu formațiunea reacțională, izolarea afectului, negarea, deplasarea și raționalizarea.

Ultima componentă a psihicului lui Freud a fost reprezentată de Supraeu, care se dezvoltă din interiorizarea normelor morale ale societății ca urmare a identificării cu cerințele și restricțiile impuse de părinți din timpul desfășurării complexului Oedip. Supraeul câștigă o parte din forța sa punitivă prin împrumutarea anumitor elemente agresive din Sine, care sunt îndreptate spre Eu și produc ceea ce noi numim sentimente de vinovăție.

Psihanaliză și religie.

Poziția lui Freud cu privire la acest aspect era una profund ireligioasă.

Se presupune ca una dintre cele mai puternice surse ale rupturii sale cu Jung a fost tocmai acest scepticism față de spiritualitate, dar asupra căruia voi reveni într-un articol următor.

În eseul său din 1907Acte obsesionale și practici religioase”, Freud susține că religiile, în sine, nu sunt mai mult decât niște nevroze obsesionale ale omenirii.

Douăzeci de ani mai târziu, în „Viitorul unei iluzii” (1927), el a elaborat acest argument, adăugând că nevoia de credință în Dumnezeu este o reproducere mitică a stării universale de neputință infantilă.

Ca un tată idealizat, Dumnezeu este proiecția dorințelor copilărești pentru un protector atotputernic.Dacă copiii își pot depăși dependența”, a concluzionat el, atunci omenirea poate spera, de asemenea, să lase în urmă, această trebuință imatură”.

Cred ca Freud a încercat sa facă din psihanaliză mai mult decât o psihoterapie, să o transforme într-o teorie completă a minții. Pentru a atinge acest scop, Freud a acceptat enormul risc de generalizare a experienței pe care o cunoștea cel mai bine: propria sa experiență.

Autoanaliza sa, a fost în mod semnificativ atât prima, cât și ultima din istoria mișcării căreia i-a dat naștere. De aceea, consider că toți viitorii psihanaliști ar trebui să fie supuși unei analize înainte de a profesa. Iar asta, de preferat cu o persoană a cărui analiză proprie a fost, în cea mai mare măsură, trasabilă de analiza lui Freud a discipolilor săi.

În încercarea de extrapolare a descoperirilor sale clinice într-o teorie generală mai ambițioasă, Freud și-a asumat cu specifica lui umilință limitele cercetării din vremea respectivă și a psihologiei ca știință, sugerând acest lucru într-o scrisoare adresată lui Fliess în anul 1900, în care spunea: „de fapt nu sunt deloc un om de știință…. Nu sunt altceva decât un aventurier.”

Author: Gabi Enache

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *