Persoanele cu inteligență ridicată au tendința să adopte o atitudine mai critică față de lume și, de obicei, evită să se bazeze pe iluzii pozitive.
În timp ce aceste abilități au o importanță majoră în școală, cât sunt ele de apreciate în zilele noastre?
Sunt o mulțime de oameni inteligenți care simt o lipsă tot mai profundă de sens în climatul actual. Iar lipsa sensului a devenit tot mai prezentă printre problemele cu care se prezintă o persoană la psiholog.
De ce suferă persoanele înzestrate intelectual o lipsă tot mai acută de sens?
Din păcate, nu există prea multă muncă sistematică pe această temă, deoarece cea mai mare parte a cercetărilor cu privire la înzestrarea intelectuală se desfășoară asupra copiilor.
Însă atunci când inteligența este studiată în rândul adulților, accentul tinde să fie pus pe markerii realizărilor profesionale, cum ar fi succesul ocupațional sau realizările recunoscute public.
Și vom vorbi despre un studiu recent, în care a fost raportată o corelație pozitivă între coeficientul de inteligență (IQ) și bunăstarea populației generale.
Dar, ca în majoritatea cazurilor de genul acesta, diavolul se află în detalii.
Astfel, autorii studiului au oferit în mod grațios date suplimentare care arată că, dacă împărțiți bunăstarea în diferiți factori, corelația dintre IQ și „satisfacția relațiilor cu ceilalți” a fost de peste trei ori mai mare comparativ cu corelația dintre IQ și „un sens al vieții și al împlinirii.”
Această constatare scoate în evidență diferența critică dintre fericire și sensul existenței.
În timp ce fericirea și satisfacția vieții au mai mult de-a face cu a obține ceea ce dorești și a te simți bine, sensul este mai mult legat de dezvoltarea unei identități personale, de exprimarea sinelui și de integrarea conștientă, matură a experiențelor trecute, prezente și viitoare.
Pe măsură ce te afunzi în literatura de specialitate, îți dai seama din ce în ce mai mult că, majoritatea eforturilor s-au concentrat pe cultivarea unor calități intelectuale deosebite în rândul indivizilor dotați intelectual, ignorând aproape complet ideea de sens.
Chiar și așa, numărul de studii care încearcă să abordeze adulții supradotați intelectual este extrem de mic.
Avem totuși un studiu important în care, Edith Pollet și Tatjana Schnell, psihologi și cercetători asociați ai Academiei din Innsbruck, au recrutat trei grupuri de participanți din Austria și Germania.
Primul grup a fost format din 198 de membri înzestrați intelectual din Mensa.
Mensa este o organizație internațională non-profit a oamenilor care au un IQ cu mult peste medie, membrii acesteia clasându-se printre primii 2% la testele de inteligență din lume. A fost fondată în 1946 de Roland Berrill (avocat Australian) și Dr. Lancelot Ware (om de știință britanic).
Scopul ințial a fost de creare a unei organizații apolitice a oamenilor inteligenți, fără să se facă diferențieri sociale, rasiale, religioase sau de altă natură.
Al doilea grup a fost un grup mai mixt, compus din 141 de oameni, câștigători ai premiului academic austriac, și care au primit distincții academice la liceu, colegiu și doctorat.
În cele din urmă, pentru grupul de control, a fost recrutat un eșantion aleatoriu de 136 de rezidenți austrieci, neetichetați ca „înzestrați din punct de vedere intelectual” și fără rezultate academice deosebite.
În toate cele trei grupuri, cercetătorii au evaluat semnificația propriei existențe (a sensului vieții) precum și alte aspecte ale vieții celor participanți.
Cea mai șocantă constatare a fost scăderea semnificativă a nivelului de sens și al bunăstării personale în rândul celor din Mensa, comparativ atât cu grupul celor cu distincții academice, cât și cu grupul de control.
De asemenea, în comparație cu grupul celor cu distincții academice, cei din Mensa au raportat mai multe experiențe demotivante în școală și au perceput munca mult mai puțin semnificativă și plină de bucurie.
Cercetătorii au constatat, de asemenea, că grupul celor supradotați intelectual din Mensa a avut o abordare diferită a sensului, în comparație cu grupul celor cu distincții academice.
Pentru cei din Mensa, generativitatea (abilitatea de a-și sacrifica interesele personale pentru dezvoltarea generațiilor următoare) a fost cel mai puternic predictor al sensului în viață.
În schimb, pentru cei din grupul academic, cel mai important predictor al sensului în viață a fost însemnătatea muncii.
În mod interesant, autocompasiunea a apărut ca un contribuitor semnificativ al sensului și al bunăstării subiective pentru ambele grupuri.
Ambele grupuri, atât academicii cât si cei din Mensa, au înregistrat scoruri mult mai mari la autocompasiune în comparație cu omologii lor din grupul de control.
Totuși, din dorința de a nu va plictisi cu detalii colțuroase, o sa încerc sa schițez în cele ce urmează un sens general al rezumatului cercetării.
În primul rând, toate aceste descoperiri subliniază distincția clară dintre cele două conceptualizări ale tipului de înzestrare intelectuală: înzestrarea nativă (Mensa) și cea dobandită ca urmare a investirii acesteia (grupul academic).
Deși aptitudinea este foarte corelată cu competența, toate aceste corelații sunt departe de a fi perfecte și, din anumite scopuri practice, e bine să facem distincția dintre aptitudine și competență.
Așadar, această distincție ne ajută să emitem ipoteza că mulți dintre oameni sunt capabili de niveluri mult mai mari de competență decât cele prezise pe baza scorurilor la testele de IQ.
Așa cum a spus Tatjana Schnell, coordonatoarea studiului respectiv: „În timp ce unii indivizi (înzestrați intelectual) se simt apreciați la școală, sunt fericiți și împliniți și reușesc să găsească un loc de muncă potrivit pentru ei, alții nu primesc această apreciere la școală, nu își găsesc locul în societate sau la job și sunt mai puțin fericiți și împliniți„.
Faptul de a fi înzestrați cu niveluri ridicate de complexitate cognitivă nu garantează neapărat faptul că respectivii vor fi motivați să-și folosească aceste abilități cognitive.
Dorința de a performa este mult mai probabil să fie asociată cu un nivel ridicat de motivație.
De asemenea, în timp ce „performării” pot fi mai motivați de indicatorii externi ai succesului, rezultatele acestui studiu sugerează că cei cu niveluri extrem de ridicate de inteligență sunt pur si simplu mai motivați să creeze ceva durabil si de o însemnătate mai mare pentru lumea în care trăiesc.
Descoperirile legate de autocompasiune sunt, de asemenea, relevante aici, în sensul în care mulți copii cu inteligență ridicată pot fi copleșiți de prea multă presiune din partea societății de a performa pe măsura așteptărilor acesteia.
Etichetarea drept o persoană înzestrată intelectual ar putea determina așteptări nerealiste de succes, ceea ce ar putea stimula, drept consecință, autodevalorizarea. Iar aceste așteptări pot crește probabilitatea ca indivizii inteligenți să-și exercite prea multă presiune pentru a-și îndeplini potențialul.
Cultivarea autocompasiunii poate fi un factor de protecție împotriva exercitării acestor presiuni.
Cercetătorii sugerează că, ajutând indivizii înzestrați să aprecieze și să-și accepte realizările într-o perspectivă mai echilibrată și realistă, ar putea spori compasiunea față de sine, crescând astfel fericirea și sensul vieții.
Cred că un astfel de subiect ar trebui abordat mai des spre beneficiul dezvoltării de noi cercetări și investigații asupra conștiinței noastre sociale.
Martin Voracek, psiholog și expert în cercetare psihologică, autorul unui studiu anterior asupra relației dintre IQ și ratele suicidului, a găsit o corelație pozitivă între valoarea IQ-ului și rata de suicid la nivel național în 85 de țări. În urma reanalizării faimosului studiu “Terman Genetic Study of Genius” (sau studiul Terman asupra celor inzestrați intelectual) s-a determinat o rată de patru ori mai mare de suicid, pe toată durata vietii.
În încheiere
Să fie clar, nu sugerez aici că inteligența, cu toate tipurile ei, este legată, în general, de neajunsurile existenței.
Dimpotrivă, cred că există dovezi suficiente să credem că inteligența servește drept un factor de protecție împotriva vicisitudinilor inevitabile ale vieții.
Cu toate acestea, dovezile sugerează că putem da greș atunci când alegem să punem prea multă presiune pe tinerii noștri cei mai talentați, ca ei să performeze întotdeauna în tot ceea ce fac.
Eforturile noastre ar trebui să se concentreze, mai degrabă, către o perspectivă mai umană, mai aproape de propriile lor nevoi și așteptări.
Copiii și adolescenții au nevoie să-și găsească propria cale unică spre auto-actualizare și de contribuție pentru societate, iar noi suntem principalii lor călăuzitori în tot acest demers.
Însă toate acestea trebuie să se întâmple cu o deosebită atenție, răbdare, compasiune și încrederea că sensul descoperit de fiecare dintre ei, este cel real.
Într-o lume destul de condiționată, caracterizată de o lipsă generală a nuanței și a discuțiilor sincere și constructive, cred că un număr foarte mare de copii înzestrați intelectual cresc știind că sunt inteligenți, dar nu-și văd rostul.
Studiul menționat în acest articol în puteți aprofunda accesând link-ul de mai jos:
https://link.springer.com/article/10.1007/s10902-016-9783-4
