Cum vindecă psihoterapia: Relația terapeutică

Aceasta este o poveste plină de mister, care s-a petrecut cu zece ani în urmă și a început cu o singură lacrimă.

Nu a fost lacrima mea și nici nu a venit de la vreun client de-al meu.

În schimb, s-a rostogolit pe obrazul primului meu terapeut în timp ce-i povesteam cum am fost sechestrat de un bătrân furios, în jurul vârstei de șapte ani, fiind confundat cu un alt băiat din cartier care-i provocase omului niște daune serioase la atelierul de geamuri pe care-l deținea.

Mă simțeam oarecum glorificat de acea experiență în calitate de tânăr mascul, cu toate că, în timp ce povesteam, omisesem niște detalii emoționale importante.

Întreaga perioadă în care bătrânul respectiv m-a ținut captiv într-un hambar plin cu geamuri, s-a țipat la mine, apoi am fost pălmuit și amenințat cu un topor pe motiv că, dacă nu colaborez să îmi chem părinții ca să-i plătească stricăciunile, lucrurile ar putea decurge și mai rău.

În cele din urmă am fost eliberat pentru motivul răscumpărării de mai sus.

Nu-mi mai amintesc exact cum am scăpat de acolo dar, cumva îmi amintesc cum mama a încercat să-i scuze comportamentul violent al bătrânului pe motiv că era furios.

În timp ce povesteam, am încercat să minimizez impactul acelei experiențe cu terapeutul meu așa că, atunci când am văzut lacrima care i se prelingea pe obraz, primul meu gând a fost „pfuaaa, nenea ăsta are probleme mult mai mari decât am eu”.

Dar apoi, ceva s-a schimbat în mine.

Mi-am dat seama, brusc, că omul din fața mea nu plângea pentru el însuși, ci pentru mine. Pentru mânia și tristețea pe care eu nu mi-am permis să le simt, preț de foarte mult timp.

Și curând, am început să plâng până când lacrimile au fost înlocuite treptat de un sentiment de conexiune și pace profundă.

Terapeutul meu și cu mine nu am vorbit prea mult despre ce trebuia să însemne acea lacrimă dar, în timp ce mergeam spre casă, întreaga zi parcă s-a simțit diferit.

Ceva se schimbase, cumva în bine, dar habar nu aveam despre ce era vorba.

Simțeam că omul din fața mea m-a ajutat prin simplul fapt că a putut să trăiască experiența în locul meu. M-am simțit pentru prima dată în relație cu trecutul meu, ca și când mi s-ar fi oferit spațiu să exist și acolo.

Rănile din trecut sunt adesea ferestre către cele mai bune și mai frumoase părți ale noastre din prezent.

Dintre toate orele pe care le-am petrecut cu terapeutul meu, acel moment de comuniune fără cuvinte, în care m-am simțit acceptat și înțeles în totalitate, este cel care a rămas cu mine multă vreme, „bântuindu-mă” într-un sens cât se poate de benign.

Însă confuzia cu privire la experiența respectivă a continuat să existe și, timp de mulți ani, nu am avut un limbaj care să descrie cu exactitate ceea ce s-a întâmplat în acea zi.

Acele clipe păreau să trezească ceva ce nu cunoscusem niciodată în mine, modificând cu totul sensul a ceea ce însemna să fiu eu.

M-am simțit conectat pentru prima dată cu propriul sentiment de vulnerabilitate, pe care l-am tot ascuns prin diferite măști și, ani de zile după aceea, ori de câte ori mă simțeam pierdut sau în cădere, mă întorceam la acel moment și simțeam un sentiment de bunătate față de mine, oricât de vag ar fi fost.

Și, cel mai probabil, reamintirea experienței respective în relație cu terapeutul meu nu a fost deloc întâmplătoare.

Totul a început ca o căutare a răspunsurilor în trecut, cu scopul de a înțelege cine sunt în prezent.

Iar pentru mine, probabil că acea relație autentică cu persoana din fața mea a fost, de fapt, miezul inefabil al vindecării terapeutice.

Așa că am căutat mereu să întruchipez, cât pot de bine, acel moment și să îl ofer mai departe prin propria mea muncă, atât prietenilor cât și oamenilor care intră zilnic în cabinetul meu.

Author: Gabriel Enache

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.