Cunoaște-ți creierul – 3 adevăruri despre funcționarea creierului uman

Timp de sute de ani, filosofii, psihologii și oamenii de știință ai vremurilor respective credeau că gândirea este în întregime rațională și conștientă.

Descartes, de exemplu, vedea mintea și corpul ca fiind două entități separate și distincte.

Dar nici măcar corpul nu era considerat atât de real precum mintea deoarece, ca orice alt lucru de pe lume, corpul putea exista doar pentru că exista o minte care să-l simtă.

Așadar, „gândesc, deci exist” a fost considerată una dintre cele mai influente afirmații din mintea gânditorilor ai ultimelor secole.

Cercetările recente din domeniul neuropsihologiei au arătat, însă, că procesul gândirii conștiente abia dacă reușește să atingă modesta valoare de 2%.

Restul, de 98%, este dat de gândirea inconștientă care, se pare că se află în strânsă legătură cu senzațiile primite de la corp.

O parte dintre aceste studii le puteți regăsi în lucrarea Lisei Feldman Barrett – „Cum iau naștere emoțiile” carte ce reprezintă o enciclopedie a zeci, dacă nu chiar sute de cercetări despre creier, realizate în ultimii 20 de ani.

Acum, că poate v-am stârnit puțin atenția, vom face o călătorie, scurtă, prin paginile acestei cărți, și vom vorbi despre care sunt cele trei adevăruri, când vine vorba despre funcționarea creierului uman.

Adevărul nr. 1: Creierul nu este doar pentru a gândi.

Creierul a evoluat, de fapt, pentru a ne menține corpul bine și în siguranță, astfel încât să supraviețuim, să prosperăm și, în cele din urmă, să ne reproducem.

Astfel, principala sarcină a creierului este de a atribui un buget corporal și de a gestiona acest buget, fenomen cunoscut sub numele de „alostază”.

Bugetul corpului nostru crește atunci când ne hrănim, dormim sau ne aflăm într-un loc frumos, ca de exemplu într-o vacanță relaxantă, acasă cu familia sau între prietenii apropiați.

Și avem bugetul corpului dereglat sau epuizat atunci când ne este foame, sete, nu am dormit suficient, suntem obosiți, bolnavi sau stresați.

Felul în care ne simțim în momentul prezent este influențat de starea actuală a bugetului corpului.

Însă creierul nu are o modalitate simplă de a ne comunica starea corpului.

O face prin diferite semnale senzoriale și somatice oferindu-ne, de cele mai multe ori, un rezumat destul de brut.

Din perspectiva creierului, corpul tău este doar o altă sursă de informații pentru a oferi un sens experienței tale: gândurile și scenariile cu privire la prezent trecut și viitor, bătăile inimii, respirația, plămânii care se extind, căldura de afară și așa mai departe, toate se resimt în corp.

Majoritatea animalelor se pricep mult mai bine să conștientizeze aceste lucruri și să ia măsurile necesare pentru a-și corecta bugetul (mai puțin gândurile, că nu prea au).

Însă noi, oamenii din secolul 21, nu mai avem o relație atât de bună cu propriul corp.

Îmi amintesc cum străbunicii mei erau conștienți de corpul lor în fiecare zi și chiar în fiecare oră. Ei observau orice neliniște sau dereglare apărută și își ajustau mâncarea, somnul sau munca în funcție de informațiile primite de la corp.

Așadar, este timpul să începem să avem mai mare grijă de corpurile noastre și să încetăm să le mai vedem ca pe niște recipiente care ne țin creierul în viață.

Adevărul nr. 2: Creierele se adaptează și se conectează la lumea din jurul lor.

Primul și cel mai important element care trebuie reținut din această afirmație este următorul: creierul uman vine pe lume imatur și insuficient conectat (sau asamblat).

Este principalul motiv pentru care omul este singura specie care are nevoie de o copilărie atât de prelungită.

Pe măsură ce copii cresc și se dezvoltă în familia și cultura lor specifice, creierul își adaptează conexiunile neuronale pentru a supraviețui și a prospera în locul în care se află.

Lisa Feldman Barrett notează că rețelele neuronale suntmodificate, tăiate și reajustate”  pe măsură ce copilul crește, ca reacție ca mediul său familial și social.

Există vreun avantaj biologic al acestui creier născut imatur și al copilăriei prelungite?

Ei bine, se pare că da.

Avantajul unui creier imatur este că nu se naște gata învățat.

Ceea ce înseamnă că este liber să se dezvolte în funcție de starea și evoluția socioculturală existentă la momentul respectiv.

Așadar, un creier nou-născut va fi angajat într-un proces specific de învățare și maturizare în timp ce copilăria prelungită îi va permite să acumuleze informații noi, într-un cadru social și cultural relativ sigur și integrat.

Fiecare ajustare a conexiunilor neuronale se produce ca urmare a expunerii repetate a individului la factorii mediu, fapt care va genera mutații genetice noi.

Iar evoluția noastră genetică necesită timp și depinde în totalitate de aceste mutații.

Un dezavantaj, însă, este acela că unui creier bine adaptat la nișa sa îi poate fi dificil atunci când este dus într-o lume diferită. Și mă refer aici la o cultură diferită, sau la schimbările tehnologice care se petrec tot mai rapid în ultimele decenii.

Un alt dezavantaj mai poate fi acela al existenței mai multor realități culturale diferite în același loc.

De exemplu, dacă aduci împreună oameni care au crescut în mai multe medii sau culturi diferite, s-ar putea să nu experimenteze, cu toții, lumea în același mod. Acest lucru poate provoca neînțelegeri, ură, rasism și chiar război.

Tema 3: Creierul este o mașinărie de predicție.

Cum spuneam, cea mai importantă sarcină a creierului tău nu este să gândești, să simți sau să vezi, ci să-ți menții corpul într-o stare de bine și în siguranță, astfel încât să supraviețuiești, să prosperi și, în cele din urmă, să te reproduci.

Cum reușește creierul tău să facă asta?

Simplu.

Asemenea unui ghicitor sofisticat, creierul tău prezice realitatea în mod constant.

Creierul uman prezice mai tot timpul și își bazează acele predicții pe felul în care ne-am simțit într-o situație dată, din trecut.

De exemplu, dacă am trecut pe o stradă întunecată de mai multe ori și, într-o anumită zonă un câine a lătrat agresiv la noi, pe viitor vom evita acea stradă, sau vom fi mai puțin speriați și surprinși când vom face asta, anticipând lătratul și agresivitatea câinelui în locul respectiv.

La fel, copiii integrează în memorie aceste preziceri încă de mici.

Dacă un bebeluș plânge când nu se află nimeni lângă el și vine mama, va face acest lucru de fiecare dată când are nevoie de mama sa. Dacă aude zgomote de tacâmuri la bucătărie în timp ce mama îi prepară masa, va știi pe viitor că acele zgomote prezic apariția mâncării.

Dacă se apropie ora de culcare iar părinții obișnuiau să îi citească povești, creierul său va prezice scenariul somnului însoțit de o porție bună de povești.  

Cum spuneam, predicțiile se bazează în primul rând pe ceea ce am învățat din experiențele noastre anterioare.

Pentru a prezice, creierul atribuie categorii la ceea ce simte venind dinspre corp, apoi alege categoria cu cea mai mare probabilitate. Toate acestea, desigur, se întâmplă foarte repede și adesea automat.

De exemplu, în scenariul cu câinele agresiv, apropiindu-ne de zona respectivă, probabil vom simți o tensiune în corp, posibil să ne transpire palmele și vom avea tendința de a fi mai agitați.

Dacă același lucru s-ar întâmpla cu corpul nostru la o primă întâlnire romantică, cel mai probabil că vom atribui acele senzații corporale atracției pe care o simțim față de partener.

Pe scurt, creierul oferă un sens senzațiilor noastre corporale în funcție de scenariul prezent (real sau pur mintal) în care ne aflăm.

Aceasta este, probabil, tema din carte cu implicațiile cele mai masive asupra sănătății noastre mintale.

Predicțiile greșite pot fi baza neurologică pentru ceea ce numim „căutarea familiarității” în psihologie.

Cu alte cuvinte, ne dorim atât de mult ca ceea ce se întâmplă în jur să fie potrivit cu ce-i în mintea noastră încât, din dorința de a evita orice nepotrivire, ignorăm informațiile reale din mediu.

Este ca atunci când, părerea noastră despre o persoană este profund morală și imaculată. Această convingere este atât de rigid încastrată în minte, încât vom nega cu vehemență orice sursă de informație care ne va spune că persoana în cauză comite ilegalități, înșală ori a călcat strâmb. Chiar dacă sursa este foarte evidentă.

Negarea realității ar fi cuvântul cel mai potrivit pentru acest aspect.

În al doilea rând, acuratețea predicțiilor creierului nostru depinde de numărul de categorii pe care le cunoaște.

De exemplu, dacă antrenezi un computer să facă distincția doar între pisici și câini și apoi îi arăți o vacă, va încerca doar să prezică vaca în termeni de pisici și câini.

Lisa Feldman Barrett numește aceste categorii, „concepte”.

Cu cât creierul nostru cunoaște mai multe concepte, cu atât are de unde selecta și poate să prezică mai bine.

De aici și importanța experienței și a educației asupra nivelului bunăstării emoționale a unui individ.

Folosirea unui număr mai mare de concepte contribuie la dezvoltarea inteligenței emoționale la copii.

De exemplu, copiii cu avantaje materiale mai reduse rămân mult mai în urmă în spațiul social în comparație cu copiii provenind din familii cu venituri mai mari. Și nu este neapărat ideea de bani.

O simplă intervenție, cum ar fi aceea de a-i sfătui pe părinții cu venituri reduse să comunice mai mult cu copiii, conduce la îmbunătățirea performanței lor școlare.

Cu cât avem experiență mai multă și dezvoltăm concepte mai diverse, cu atât ne va fi mult mai ușor să prezicem realitatea, simțindu-ne în siguranță și într-un relativ control.

Aceasta este baza neurologică a cunoașterii.

Cunoașterea ne oferă suficiente concepte pentru a ne antrena creierul și pentru a ne clasifica eficient experiențele viitoare.

În al treilea rând, acest lucru aduce în prim-plan o distincție între simțurile noastre și experiența din momentul prezent.

Organele noastre de simț alimentează în permanență creierul cu date. Însă, în cele din urmă, creierul este cel care alege dacă să ia în considerare acele date sau nu.

Cu alte cuvinte, creierul nostru poate ignora inputurile senzoriale atunci când face predicții.

Pentru a ilustra acest aspect, Barrett desenează la un moment dat în carte o diagramă care conține la un capăt cuvintele „detecție pură” la un celălalt capăt „predicție pură”.

Bine, nu există în totalitate detecție pură.

Însă meditația centrată pe corp pare a fi asociată ideii de simțire pură în timp ce visarea cu ochii deschiși (daydreaming-ul) ar fi asociat cu starea de predicție pură.

Meditația poate fi un ritual util pentru a restabili simțirea în creierul nostru și pentru a oferi o pauză comportamentului său, neîntrerupt, de predicție.

Acest lucru, însă, nu înseamnă că putem trăi în „aici și acum” din punct de vedere senzorial, tot timpul. Ar fi foarte costisitor pentru creier și, de cele mai multe ori, chiar inutil.

Este un ideal înalt, un scop aspirațional nobil, dar practic imposibil de realizat în totalitate.

De ce?

Atunci când datele senzoriale subiacente nu aduc informații noi, deoarece sunt la fel cu experiențele din trecut, creierul are un avantaj în conservarea energiei prin utilizarea predicțiilor din trecut.

De exemplu, imaginați-vă cum ar fi să vă auziți non-stop sunetul zgomotos al hard disk-ului și plescăitul colegului de birou în timp ce vorbiți la telefon încercând să consolați un client nemulțumit.

Creierul a mai perceput în trecut acele informații senzoriale, cunoaște deja cărei experiențe sunt ele asociate și realizează că, momentan, acele experiențe nu-i sunt utile. Așa că, lucrul cel mai potrivit ar fi să le ignore.

În concluzie.

Creierul tău creează toate gândurile, emoțiile și percepțiile, automat și din mers, după cum este necesar și după cum a învățat din mediul în care a crescut.

Însă acest proces este complet inconștient și dependent, la rândul lui, de informațiile venite dinspre corp.

Suntem creatorii propriei noastre vieți, însă acest lucru este o sabie cu două tăișuri.

Este deosebit de important să fii conștient de acest lucru, astfel încât să poți selecta doar acele influențe bune pentru tine.

Și, de asemenea, poți fi, la rândul tău, o influență bună și o sursă de inspirație pentru oamenii din jur.

Lisa Feldman Barrett oferă dovezi solide de cercetare a teoriei neuropsihologice pe care o susține.

Eu, personal, consider că scrisul ei este un fel de TCC (terapie cognitiv-comportamentală) de cel mai înalt nivel.

Însă ea oferă și un model științific și coerent cu privire la cum funcționează creierul și ne permite să ne gândim, mai departe, la implicațiile sale în viața noastră de zi cu zi.

Trăim într-o lume care este din ce mai dinamică și în continuă schimbare.

Ne mișcăm mult, suntem conectați și întâlnim tot mai mulți străini, iar relațiile noastre sunt, în cea mai mare parte, tranzacționale.

Este o realitate foarte diferită de cea în care am evoluat și fiecare dintre noi are libertatea de a acționa cum consideră de cuviință.

Putem să căutăm, în orice moment, acele locuri și obiceiuri din trecut cu care să ne simțim confortabili și în siguranță, să evităm situațiile amenințătoare și să ne ferim, pe cât se poate, să riscăm.

Sau putem adopta o atitudine mai flexibilă, deschisă și mai progresivă cu privire la realitate și potențialul nostru în viitor, meditând asupra senzațiilor corporale, citind, încercând lucruri noi și lucrând în permanență la dezvoltarea și conștientizarea de sine.

Author: Gabriel Enache

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *