Cu ultima suflare: Povestea unui neurochirurg care a luptat cu cancerul

Ce facem atunci când sfârșitul vieții devine extrem de iminent?

Când ne lovește brusc, ne scutură din toate reveriile nepăsării, încât nu ne mai rămâne decât să încercăm să umplem umbra morții cu cât mai multă lumină?

Acesta este genul de iluminare interioară pe care unii dintre noi o căutăm numai atunci când ne simțim în pragul morții.

Și o numim sens.

Sensul vieții.    

În acest punct de cotitură s-a regăsit și medicul neurochirurg Paul Kalanithi, înaintea ultimului său an de rezidențiat.

În vârful unei cariere pline de potențial și al unei vieți care mustea de viață, acesta a primit diagnosticul crunt de cancer la plămâni cu metastaze la coloană și ficat.

Când doctorul Paul Kalanithi i-a trimis prietenului său cel mai bun un e-mail în mai 2013, în care a dezvăluit că are cancer terminal, el a scris: „Vestea bună e că deja am trăim mai mult decât surorile  Brontë, Keats și Stephen Crane. Vestea proastă e că nu am scris nimic”.

Acesta a fost modul său glumeț cu care a încercat să facă față realității morții, dar și un indiciu al ambiției imense cu care Paul a fost înzestrat. Avusese o viață fascinantă pe care nu voia să o lase nepovestită.

„Cele mai multe vieți sunt trăite cu pasivitate față de moarte. Este ceva ce ți se întâmplă ție, dar și celor din jurul tău.”

„Cu ultima suflare” reprezintă un ultim elogiu adus existenței în toate formele sale.

Cartea lui Paul împletește propriile reflecții filozofice cu privire la călătoria sa personală în calitate de neurochirurg alături de poveștile pacienților săi, aducând în lumina reflectoarelor singurul lucru pe care îl avem cu toții în comun – acela că suntem muritori.

Autorul și-a înfruntat moartea, a examinat-o, s-a luptat cu ea, a acceptat-o, atât ca medic, cât și ca pacient.

Cu toate acestea, modul să unic de a-și valorifica ultimii ani rămași, puterea sa definită de ambiție și efort, dar și de blândețe și înțelepciune, ne stimulează și ne îndeamnă deopotrivă să ne reevaluăm valorile și reperele, pentru o viață plină de sens.

Cartea de față este o revelație neobișnuit de sinceră dar și de îngrijorătoare despre cât de mult este legat sentimentul nostru de Sine de sentimentul adevăratului potențial al Sinelui. Despre Eul care am vrea să devenim, și despre cel la care lucrăm neobosit pentru a deveni.

În următoarele rânduri, Paul povestește unul dintre primele sale incidente în care identitatea anterioară și potențialul vieții viitoare s-au ciocnit cu o violență zdrobitoare:

„La vârsta de 36 de ani ajunsesem în vârf de munte. Întrezăream Tărâmul Promis, de la Galaad până la Ierihon și la Marea Mediterană. Vedeam un catamaran frumos pe valuri, în care eu, Lucy și copiii noștri ipotetici aveam să ne urcăm în weekend. Simțeam cum tensiunea din spatele meu se reduce, pe măsură ce programul de lucru se mai degaja și viața devenea mai acceptabilă. Mă vedeam, în sfârșit, soțul care îmi dorisem să fiu.”

Și, dintr-o dată, neprevăzutul își face loc în scenariul perfect al vieții sale.

 “Spatele mi-a înțepenit îngrozitor în timpul zborului și, înainte să ajung în Grand Central ca să prind trenul spre suburbia unde se găsea casa prietenului meu, corpul meu deja se încovoia de durere. În ultimele luni, trecusem prin dureri de spate de intensitate variată, de la simple dureri ce puteau fi ignorate, până la dureri care mă amuțeau și mă forțau să scrâșnesc din dinți, dar și dureri care mă făceau să urlu, în timp ce stăteam încovrigat pe jos. Durerea de acum se situa spre capătul extrem al severității. M-am întins pe o bancă tare din sala de așteptare, simțind cum mușchii se contractă agonizant, și am respirat puternic și ritmic ca să controlez spasmele. Ibuprofenul își pierduse orice putere. Pe măsură ce mușchii se contractau, le spuneam numele în gând, înghițindu-mi lacrimile: erector spinal, romboid, latissimus, piriform…

Un agent de pază s-a apropiat de mine.

– Domnule, nu vă puteți întinde aici.

– Îmi cer scuze, am spus, cu răsuflarea tăiată. Dureri de spate…foarte mari.

– Dar tot nu puteți rămâne aici, așa.

[…]

M-am ridicat în picioare cu greutate și m-am târât până la peron.”

Cartea lui Paul conține o serie de conștientizări ale acelor momente mici, dar importante, în care destinele pivotează între universul perfect al posibilităților infinite pe care ni le oferă viața și singurul lucru pe care-l știm cu certitudine în tot acest parcurs, acela că suntem muritori. În acele momente, există o conștientizare violentă a efemerității capitolelor la care ne-am gândit cu naivitate că vor continua iar și iar, și despre care credem cu ardoare că vor aduce un final fericit.

Și, într-un fel, nu se vor termina cu adevărat acolo. Nu când vrem noi și în niciun caz cum ne-am imaginat că o să fie. Căci sfârșiturile pe care ni le imaginăm pentru noi înșine nu sunt cu adevărat sfârșite.

Un final este devastator și neplăcut prin însuși finitudinea sa. Iar noi alegem să trăim o stare de plăcere care să fie cât se poate de departe de un sfârșit. Căci finalurile pe care obișnuim să ni le imaginăm pentru noi constă de regulă în stări permanente de satisfacție continuă, infinită.

Paul povestește un astfel de moment de nimicnicie enormă pe măsură ce se regăsește în rolul de pacient chiar la spitalul unde lucrează ca neurochirurg, așteptând vestea diagnosticului:

„O asistentă tânără, una pe care nu o cunoșteam, și-a vârât capul pe ușă.

– Doctorul o să vină imediat.

În acel moment, viitorul pe care mi-l imaginasem, viitorul care se pregătea să se împlinească, apogeul deceniilor mele de strădanii, s-a evaporat.”

Paul și-a însușit dragostea pentru lectură încă de tânăr. O dragoste puternic insuflată de pasiunea mamei sale pentru literatură pe care el a condimentat-o cu fascinația profundă pe care o avea pentru neuroștiințe. Totul a luat naștere datorită unui roman de 500 de pagini care, în ciuda calității sale literare discutabile, a susținut o idee care i-a întors pe dos viziunea pe care o avea asupra lumii.

În următoarele rânduri, el povestește modul în care s-a trezit brusc la intersecția fascinantă dintre viața minții și viața creierului:

“Era un roman de 500 de pagini – Satana: psihoterapia și vindecarea lui de către nefericitul doctor Kassler, J.S.P.S, de Jeremy Leven. Am luat-o casă și am citit-o într-o zi. Nu era deloc elitistă. Ar fi trebuit să fie amuzantă, dar nu era. În orice caz, susținea ideea că mintea nu reprezenta altceva decât un simplu produs al creierului, un lucru care m-a năucit. Mi-a zdruncinat viziunea naivă asupra lumii. Normal că așa stăteau lucrurile. Altfel, ce făcea creierul nostru, în fond? Deși beneficiam de liberul-arbitru, eram și organisme biologice, iar creierul era și el un organ supus legilor fizicii! Literatura oferea descrieri bogate ale semnificației umanității. Iar creierul era mașinăria care o punea în funcțiune cumva. Totul mi se părea magic. În noaptea aceea, în camera mea, am deschis catalogul roșu ce curprindea cursurile de la Stanford, pe care îl citisem deja de zeci de ori, și am înhățat un marker. Pe lângă cursurile de literatură deja marcate, am început să verific cum stă treaba și cu biologia și neuroștiințele.

Câțiva ani mai târziu, interesul meu față de carieră nu se schimbase foarte tare, dar aproape că absolvisem literatura engleză și biologia umană. Realizările materiale mă atrăgeau mai puțin. Eu voiam să înțeleg. Ce anume dă sens vieții umane? Încă simțeam că literatura oferă cea mai bună descriere a universului minții, în timp ce neuroștiința pusese la punct cele mai elegante reguli ale creierului. Sensul vieții, deși un concept alunecos, părea strâns legat de relațiile umane și de valorile morale. Literatura nu numai că ilumina experiența altuia, dar oferea, credeam eu, cel mai bogat material despre reflecția morală. Incursiunile mele rapide printre lucrările de etică din domeniul filosofiei analitice păreau seci, lipsindu-le mizeria și greutatea unei vieți umane reale.”

Reflectând asupra deciziei sale de a-și continua educația, Paul alege să înceapă un master în literatura engleză:

“Pe măsură ce momentul absolvirii se apropia, aveam senzația deranjantă că mai rămâneau multe de rezolvat pentru mine. Că încă nu terminasem de studiat. M-am înscris la masterul de literatură engleză de la Stanford și am fost acceptat în program. Ajunsesem să văd limba aproape ca pe o forță supranaturală, care există între oameni și care obligă creierii protejați de cranii groase să intre într-o comuniune. Un cuvânt înseamnă ceva anume numai între oameni, iar sensul vieții, virtutea ei, are legătură cu profunzimea relațiilor pe care le formăm. Aspectul relațional al ființelor omenești – „relaționalitatea umană“ – este cel care sprijină semnificația. Și totuși, cumva, acest proces există în creier și în trup, supunându-se propriilor imperative psihologice, sortit să se defecteze și să eșueze. Consideram că trebuie să existe o cale prin care limbajul vieții, așa cum e ea experimentată – cu pasiuni, foame și iubire –, să poarte în el însuși o relație, oricât de complicată, cu limbajul neuronilor, al sistemului digestiv și al bătăilor inimii.”

Pe aripile acestui idealism fulminant, Paul și-a construit viața de neurochirurg și tot pe ele s-a ridicat la moarte. El scrie:

“Îmi petrecusem atât de mult timp studiind literatura la Stanford și istoria medicinei la Cambridge, în încercarea mea de a înțelege mai bine particularitățile morții, doar ca să ajung la concluzia că acestea îmi sunt la fel de enigmatice ca și la început. Descrieri ca ale lui Nuland mă convingeau că asemenea lucruri trebuie cunoscute numai direct. Urmam medicina ca să fiu martorul misterelor îngemănate ale morții, ale manifestărilor ei biologice și existențiale: deopotrivă profund personale, dar și din cale afară de impersonale.”

Cu toate acestea, nefiind capabil să-și găsească răspunsurile și alinarea în știință, el si-a îndreptat eforturile încă o dată spre literatură, acel impuls suprem al inimii umane care i-au adus înțelepciunea și lui Oliver Sacks în cartea “Recunoștință”, scrisă în ultimul său an de viață.

Paul scrie:

“Iată cum literatura m-a readus la viață în aceea perioadă. Incertitudinea fără limite a viitorului meu mă scotea din minți. Oriunde mă uitam, umbra morții anula semnificația oricărei acțiuni. Îmi amintesc momentul în care neliniștea copleșitoare s-a mai domolit, când ceea ce părea un ocean imposibil de trecut s-a separat. M-am trezit în dureri și în fața unei alte zile, în care orice alt proiect dincolo de micul dejun părea de neimaginat. Nu pot continua, mi-a trecut prin cap și imediat antifonul a răspuns, completând cele șapte cuvinte ale lui Samuel Beckett, cuvinte pe care le învățasem cu mult timp în urmă: Așa că voi continua. M-am dat jos din pat și am făcut un pas, repetând fraza întruna: „Nu pot continua. Așa că voi continua.

În dimineața aceea, am luat o decizie. Mă voi forța să mă întorc în sala de operații. De ce? Pentru că puteam. Pentru că acesta eram eu. Pentru că trebuia să învăț să trăiesc într-un mod diferit, văzând moartea ca pe un vizitator itinerant impunător, dar știind și că, dacă voi muri, până când voi muri, voi trăi.

Pe măsură ce se apropie sfârșitul, Paul se apropie din ce în ce mai mult de substanța vitală a vieții, dincolo de toate înșelăciunile, iluziile și falsele refugii care ne fac orbi în fața propriei noastre impermanențe.

“Toată lumea cedează până la urmă în fața limitelor. Bănuiesc că nu sunt singurul care atinge această stare de mai-mult-ca-perfect. Cele mai multe dintre ambiții sunt fie realizate, fie abandonate. Indiferent de situație, ele aparțin trecutului. Viitorul, în loc să fie o scară către țelurile vieții, se nivelează într-un prezent continuu. Banii, statutul, toate vanitățile descrise de predicatorii din Ecleziast poartă în ele un interes infim: goana după vânt, într-adevăr.”

Paul a murit în martie 2015, lăsând în urmă „Cu ultima suflare”, o capodoperă literară a dualității în care tragedia morții nu este exagerată sau diluată, ci coexistă, la fel de reală, alături de triumful vieții prin intermediul celei mai înalte potențialități umane.

„Nu poți atinge perfecțiunea niciodată, dar te poți încrede într-o asimptotă, pe care alergi și te străduiești din răsputeri, fără oprire.”

Author: Gabi Enache

1 thought on “Cu ultima suflare: Povestea unui neurochirurg care a luptat cu cancerul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *