Ați întâlnit vreodată o persoană atât de seducătoare, de pasională și de enigmatică, încât ați fost atrași de ea instant, ca un magnet?
Un carusel emoțional care să vă urce pe cele mai înalte trepte ale dorinței și ale simțirii pentru ca mai apoi să vă arunce în locul din care ați plecat, devenind retrasă, rezervată, distantă și rece?
O persoană în urma căruia ați rămas confuzi, contrariați și suspendați în încercarea de a vă da seama cine este și ce vrea de la voi?
Urcușurile și coborâșurile unei relații de iubire pot fi uneori destul de imprevizibile.
Cu atât mai mult cu cât lângă tine se află un partener imprevizibil.
Pot fi înnebunitoare, iritante și afectează bărbații și femeile deopotrivă, indiferent de rasă, cultură sau mediul economic din care provin.
Cu toate acestea, ne place să credem că suntem destul de raționali atunci când ne alegem partenerii.
Că angajamentul, consistența și încrederea sunt factori decizionali atunci când vine vorba de a hotărî asupra persoanei cu care vrem să ne petrecem viața.
Sau, cel puțin, măcar o parte.
Dar, în jocurile seducției, ale întâlnirilor și ale atracției, creierul nostru nu urmează întotdeauna acest exemplu, oricât de raționali am crede noi că suntem.
Deoarece neuronii noștri, oricât de inteligenți ar fi, nu fac întotdeauna cele mai inteligente alegeri.
Iar această discrepanță, dintre ceea ce spunem că vrem și ceea ce facem în realitate, în ciuda tuturor descoperirilor din psihologie și neuroștiințe, rămâne învăluită în mister.
Și probabil că va rămâne pentru o bună bucată de timp.
Dacă veți întreba un psihanalist de ce vă îndrăgostiți mereu de persoana „greșită”, discuția va fi deplasată, cel mai probabil, la perioada copilăriei, unde o dorință sau suferință inconștientă refulată sau reprimată se face vinovată de toate aceste experiențe dureroase.
Dacă veți întreba un neurolog, acesta va oferi dovezi considerabile că biologia noastră umană se face principalul vinovat al acestor alegeri greșite. Că atracția noastră constantă către inaccesibil și către dragostea imposibilă este înrădăcinată adânc în creier, mai precis în circuitul de recompensă al acestuia.
Însă, atunci când situația devine extrem de înnebunitoare și de paralizantă, se pune întrebarea: De ce ne place imprevizibilul și de ce este atât de satisfăcător pentru creier?
De ne plac persoanele despre care simțim că ne tulbură mințile și viața?
Așa că, în cele ce urmează, vom încerca să facem lumină asupra acestor întrebări, analizând sistemele noastre neuronale, neurotransmițătorii și funcționarea creierului în diferite stări ale îndrăgostirii.
Și, pentru început, o să vorbim despre dragostea romantică!
Oricine s-a îndrăgostit, la un moment dat în viață, cunoaște sentimentele și imprevizibilitatea acestor stări.
De la insomnie la pierderea poftei de mâncare, de la euforie la disponibilitatea de a-ți asuma riscuri la care nu te-ai fi gândit până acum, se pare că dragostea romantică afectează fiecare părticică a minții noastre.
Iar experimentarea acestor senzații euforice nu prea diferă de efectul narcoticelor și este cât se poate de captivantă.
Nu întâmplător, persoanele aflate la începuturile amorurilor năpraznice au o activitate cerebrală aproximativ identică cu cea a creierului dependenților de droguri, care simt o nevoie constantă de consuma substanța care le provoacă acele stări.
Iar rațiunea pierde, de cele mai multe ori, în fața vrăjilor iubirii.
Este un lucru cât se poate de involuntar și de greu de controlat.
De exemplu, pe parcursul etapei îndrăgostirii, sistemul de alertă al creierului (amigdala) și sistemul nostru de judecată și raționament (cortexul cingulat anterior și cortexul prefrontal) sunt aproape dezactivate, în timp ce dopamina inundă centrele de plăcere și de recompensă ale creierului.
Mai mult, circuitele cerebrale asociate cu stările obsesionale (ne gândim mereu la persoana iubită), manie (am face orice pentru ea) și nesăbuință (am omorî chiar și un urs dacă ar fi nevoie, dar bine totuși că nu este nevoie) sunt, de asemenea, activate.
Fix în același mod în care amfetaminele, cocaina și opiaceele precum heroina și morfina activează circuitele plăcerii și pe cele ale dependenței.
Să fie dragostea sinonimă cu dependența?
În ciuda credințelor populare, dragostea nu este o emoție. Ea mai degrabă scade sau intensifică emoțiile asociate acesteia.
Dragostea funcționează, de fapt, ca un sistem motivațional care este activat și oprit de neurotransmițătorii eliberați în creier.
Cu alte cuvinte, combinația dintre dopamină, oxitocină și norepinefrină este cea care oferă toate acele sentimente plăcute.
Când suntem copleșiți de plăcere, un val de dopamină ne inundă receptorii din creier. Iar acest lucru joacă un rol cheie în modul în care acordăm sau nu interes experienței respective.
Dacă ne place, probabil că vom dori să avem parte de ea și pe viitor, oferindu-i valoarea de recompensă.
Odată ce circuitul de recompensă a fost declanșat, creierul va „transmite un mesaj” către mintea conștientă, spunând: „Fii atent la ce senzații plăcute îți oferă această experiență; este păcat să nu poftești la ele”.
Acesta este motivul pentru care ne întoarcem, mereu și mereu într-o relație imprevizibilă.
Gândiți-vă în felul următor: v-ați certat, v-ați despărțit și, cel mai probabil că nu v-ați mai văzut o perioadă. Cu toate acestea, este nevoie doar de un sărut, de un moment de alint, sau chiar o simplă atingere pe care o resimțiți ca fiind satisfăcătoare pentru ca flăcările să se aprindă din nou.
Creierul va recunoaște această recompensă eliberând dopamina necesară pentru ca maximul de intensitate emoțională să se petreacă din nou.
Speranța și încrederea sunt restabilite. Iar anxietatea, scepticismul și raționamentul vor fi din nou suprimate cu fiecare reaprindere a focului iubirii.
Întregul proces este cât se poate de irațional, deoarece creierul a luat decizia cu mult înainte ca noi să fim conștienți de ceea ce se întâmplă.
Atracția și dorința iubirii imprevizibile se manifestă în același mod în care o fac și jocurile de noroc.
De fapt, dragostea chiar este un joc de noroc.
Deoarece, atunci când nu sunteți siguri de recompensă, dar nici nu știți cu certitudine dacă ați pierdut, veți continua să jucați până când veți câștiga.
Este victoria neașteptată care păstrează speranța vie.
Într-un studiu recent, profesorul de psihologie David Zald și colegii săi de la Universitatea Vanderbilt din Tennessee, Statele Unite au descoperit că, atunci când primim o recompensă neașteptată eliberarea de dopamină este mai mare, rezultând o experiență mult mai plăcută decât atunci când recompensa este una anticipată.
În termeni comportamentali, acest lucru poate fi responsabil de menținerea vie a flăcărilor iubirii din unele relații.
Când ești recompensat uneori, dar nu tot timpul, înveți să vezi această recompensă ca fiind extrem de valoroasă.
Dacă vei fi recompensat în mod constant, recompensa se va desensibiliza rapid, devenind leneș și fără interes să mai acționezi.
Șobolanii de laborator care sunt recompensați de fiecare dată când apasă o pârghie, în cele din urmă își vor încetini comportamentul deoarece știu că ori de câte ori vor avea nevoie, răsplata le va fi acolo, îi va aștepta.
Cu toate acestea, dacă nu știu când să se aștepte la următoarea recompensă, vor continua să împingă acea pârghie la nesfârșit, în speranța că următoarea lor apăsare le va aduce jackpotul.
Și cam așa stau lucrurile și în relațiile amoroase.
Jocul de-a șoarecele și pisica cu cineva care este imprevizibil, vă va conduce în același scenariu al șobolanilor de laborator care apasă pârghia.
Deși s-ar putea să nu-ți placă comportamentul capricios al partenerului tău, circuitul de recompensă al creierului va recunoaște acele momente intense de plăcere imprevizibilă, dorindu-le din nou și din nou.
Nu este neapărat o slăbiciune ci doar creierul tău dependent de plăcerea ascunsă a imprevizibilului.
Imprevizibilitatea constantă a unui partener plin de viață vă poate face să îl doriți tot mai mult. Însă, acest lucru poate afecta, în cele din urmă, dezvoltarea intimității dintre voi.
Relațiile sănătoase nu ar trebui să fie în mod constant imprevizibile, dar au nevoie să fie însoțite de momentele imprevizibile pentru a tine oamenii în joc.
Dorința și pasiunea vin din surpriza și din actele spontane, nu din telefoanele sau mesajele în care oamenii vor sa vadă dacă partenerii au cumpărat ulei de măsline sau detergent de rufe cu balsam.
Intrăm în relații cunoscând destul de puține lucruri despre partenerii noștri.
Iar dragostea romantica de la început ne fură, de cele mai multe ori, mințile, lăsându-ne expuși și vulnerabili în tot acest demers.
Circuitul nostru de recompensă va încerca cu siguranță să ne conducă și să ne abată din calea rațiunii pentru a-și obține plăcerea de care are “atât de multă nevoie”.
Dar asta nu înseamnă că dragostea ne spală creierul.
Rămânem totuși cu abilitatea de a recunoaște ceea ce este bine pentru noi și de a ne controla comportamentul.
La urma urmei, este ceva ce facem în fiecare zi.
Pe măsură ce îmbătrânim și colectăm experiențe de fericire și încredere, respingere și dezamăgire, cu atât mai mult permitem regiunii noastre cerebrale frontale, cu logica și rațiunea ei, să ne deschidă calea.
Recompensa devine mai puțin legată de ceea ce este imprevizibil și mai mult despre legătura durabilă și de încredere.
Însă dorința de a ne îndrăgosti va fi întotdeauna vie, chiar dacă undeva în fundal.
A fi îndrăgostit este totuși un lucru incredibil de frumos și de special, pe care cred că fiecare om ar trebui să-l experimenteze la un moment dat.
Pe măsură ce o relație progresează, creierul are nevoie de mai puține substanțe chimice pentru a declanșa circuitele de recompensă.
Iar legătura dintre doi oameni va evolua, în cele din urmă, într-o legătură emoțională constantă, denumită, în continuare, atașament.
Studiul asupra recompenselor neașteptate de la nivelul creierului îl regăsiți la link-ul de mai jos:
De ce este „creierul tău dependent de plăcerea ascunsă a imprevizibilului.”? Si cum anume imprevizibilitatea creaza placere?
Ai spus ca X(imprevizibilitatea) determina Y(placere), dar spune-ne si cum se intampla asta.