Traumele copilăriei influențează structura și dezvoltarea creierului uman

La naștere, volumul creierului uman este de aproximativ 400 de cmᶾ, cam cât creierul unui cimpanzeu adult. El va continua să crească destul de rapid cam până la vârsta de 5 ani, moment în care atinge aproximativ 90% din mărimea maximă.

După vârsta de 5 ani, creierul continuă să crească într-un ritm mai lent, stabilizându-se cam la vârsta de 20 de ani. Perioada de la naștere la 20 de ani, în care creierul își mărește volumul cu mai mult de 300% este acompaniată de o serie de schimbări structurale foarte importante.

Un mod simplificat de a descrie structura creierului este să îl gândim ca fiind format din trei regiuni principale care se dezvoltă de la naștere și până în jur de 20 de ani în următoarea ordine:

Prima fază a dezvoltării include trunchiul cerebral și mezencefalul (sau creierul mijlociu).

Ca și funcții principale ale acestor structuri avem mecanismele senzoriale, cele motorii și mecanismele de supraviețuire (formate din sistemul „luptă sau fugi”).

În cea de-a doua fază a dezvoltări avem creierul limbic (sau sistemul limbic) care cuprinde totalitatea structurilor cerebrale situate în regiunea mediană şi profundă a creierului, având un rol major în memorie și emoții, precum și  în elaborarea comportamentelor și a relațiilor de atașament.

În cea de a treia și ultima fază avem cortexul cerebral unde întâlnim ca funcții principale inhibiția, gândirea, limbajul, planificarea, luarea de decizii, gândirea abstractă și învățarea.

Abilitatea creierului de a fi modelat de experiență se numește plasticitate neurală. Gradul plasticității neurale variază în funcție de regiunea creierului și de stadiul de dezvoltare. Acest lucru dă naștere ideii că există perioade critice în dezvoltarea umană, în timpul cărora este necesară intervenția experienței pentru a sculpta așa cum trebuie circuitele neurale pentru anumite funcții cerebrale.

Așadar, care este legătura dintre trauma din copilărie și creierul uman?

După cum am descris mai sus, una dintre cele mai importante funcții ale trunchiului cerebral este aceea de a ne menține în siguranță atunci când întâlnim situații periculoase care ne pot amenința viața (pregătindu-ne fiziologic pentru reacția “luptă sau fugi”).

Cu toate acestea, când un copil a fost traumatizat și expus excesiv unor situații înspăimântătoare pe o perioadă mai îndelungată, trunchiul cerebral poate deveni hiperactiv, astfel încât creierul va intra într-o stare constantă de „alertă”, dând naștere la sentimente de hipervigilență, agilitate, agitație și frică constantă, chiar și în situații care sunt considerate de către oamenii normali ca fiind foarte sigure.

Pe scurt, copilul rămâne blocat în modul de supraviețuire, fiind preocupat constant pentru a scăpa de amenințare sau pentru a fugi (la propriu sau la figurat) de aceasta.

Acest lucru poate duce la etichetarea greșită a copilului, fiind considerat  „rău”, ciudat sau defect când, de fapt, comportamentul său nu este nimic altceva decât influența leziunii cerebrale provocată de evenimentele traumatice la care a fost supus o perioadă îndelungată de timp.

Din păcate, acest lucru nu înseamnă că ei sunt doar hiperalerți sau că simt în mod constant amenințarea și nesiguranța mediului în care se află, dar pot suferi și alte tulburări semnificative.

Fiind „blocați” în stadiul de dezvoltare al trunchiului cerebral, acest lucru împiedică regiunile superioare ale creierului (adică sistemul limbic și cortexul cerebral descrise mai sus) să se dezvolte corect și, prin urmare, să funcționeze corect.

Această activitate excesivă a trunchiului cerebral va face ca regiunea respectivă să devină foarte influentă în percepția realității. În loc să fie explorat cu deschidere, curiozitate și interes, mediul extern va deveni tot mai amenințător și va duce la formarea unui comportament inhibat și defensiv al copilului.

Acesta nu va putea să-și formeze atașamente sau să-și controleze eficient  emoțiile (din cauza pagubelor aduse sistemului limbic) și, de asemenea, cortexul cerebral nu va fi în măsură să-și îndeplinească corect funcțiile ca inhibiția comportamentului impulsiv, planificarea, luarea deciziilor, reflectarea și învățarea.

Astfel de probleme se pot manifesta în numeroase moduri, incluzând incapacitatea de a-și forma prieteni la școală, „comportament ciudat” în clasă și dificultăți de învățare.

Acestea sunt răni pe care, din păcate, timpul nu poate să le vindece.

Trebuie să recunoaștem, fără judecată, ci mai degrabă cu înțelegere și compasiune, că trauma există și că efectele acesteia se pot răspândi de-a lungul multor generații, lăsând cicatrici dureroase și ascunse.

Creierul nostru este sculptat de experiențele noastre timpurii. Abuzul, trauma din copilărie nu sunt lucruri pe care timpul le vindecă doar trecând peste.

Cercetările recente vin ca o gură de aer proaspăt, sugerând că oamenii au o capacitate înnăscută de a se adapta și transforma pozitiv, chiar și după evenimentele cele mai traumatice.

Însă pentru aceasta au nevoie de foarte mult sprijin.

Activitățile pozitive, de ascultare, înțelegere și  susținere pot contribui la schimbări pozitive majore în rândul copiilor și al adulților supraviețuitori ai traumelor din copilărie.

Schimbarea trebuie să înceapă cu noi înșine, astfel încât să le putem oferi copiilor și oamenilor din jurul nostru siguranța, sprijinul, dragostea și protecția de care au nevoie.

Author: Gabi Enache

3 thoughts on “Traumele copilăriei influențează structura și dezvoltarea creierului uman

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *