Cât de mult distruge psihoterapia creativitatea?

Kay Redfield Jamison este un medic psihiatru și scriitoare de origine americană în vârstă de 73 de ani. Întreaga ei muncă s-a concentrat în special pe tulburarea bipolară, boală de care suferă încă de la 27 de ani și despre care a scris în nenumărate rânduri în cărțile sale.

În cartea sa – Touched with Fire: Manic-Depressive Illness and the Artistic Temperament –  aceasta menționează că „mulți artiști și scriitori cred că tulburările, suferința și experiențele emoționale extreme sunt integrante nu numai condiției umane, ci și abilităților lor de artiști.”

Făcând referire la legătura dintre tulburarea maniaco-depresivă și temperamentul artistic, autoarea a ținut să precizeze că mulți se tem de „tratamentul psihiatric crezând că acesta le va închide rănile sângerânde transformându-le sufletele creative în niște suflete normale, bine ajustate și  incapabile sau lipsite de motivație să scrie, să picteze sau să compună opere de artă”.

Tot ea aduce lămuriri cu privire la cât de fondate sunt toate aceste temeri, menționând că, „deși există o mulțime de dovezi care sugerează că artiștii obțin de regulă un punctaj mai ridicat la testele psihopatologice în comparație cu persoanele “normale”, în același timp ei sunt mai sănătoși și mai puternici psihologic întrucât au scoruri mult mai ridicate la încrederea în sine și la forța eului.”

Aici posibil să vă fi încurcat puțin. Însă nu fără vreun rost anume.

Avem mulți profesioniști în domeniul sănătății mintale și mult mai mulți pacienți care sunt îngrijorați că psihoterapia și medicamentele psihotrope pot fi adesea dăunătoare în moduri care pot împiedica gândirea și energia creativă.

În ultima vreme au început să apară din ce în ce mai multe bloguri ale căror autori au început să vehiculeze ideea că, atunci când ne tratăm și ne vindecăm de bolile psihice, precum și de toată durerea și suferința pe care o implică acestea, ne distrugem de fapt și creativitatea. Conform acestora, puterea creativă derivă din neajunsurile și suferințele ființei umane.

Un fel de „no pain no gain” al psihicului uman.

Și acest raționament se pare că datează de câteva secole.

Suferința naște o mare artă. Astfel, conflictul poate aduce tensiune, agitație, zbucium, intrigă și dorință de descărcare. Cele mai bune opere de artă au fost considerate ca luând naștere din cele mai mari suferințe.

Personalități precum Beethoven și Byron au avut grijă să întroducă în imaginația noastră ideea de congruență între nebunie și geniul artistic.

Romancierul american Kurt Vonnegut Jr. a spus că: „Nu poți fi un bun scriitor de ficțiune serioasă dacă nu ești deprimat.”

Nici cercetătorii nu au stat deoparte. Aceștia au întreprins diverse studii menite să afle dacă boala mintală este asociată în vreun fel cu creativitatea, însă fără vreun rezultat notabil.  

Unul dintre aceștia este James C. Kaufman, psiholog la Universitatea din Connecticut, care și-a dedicat o mare parte din carieră subiectului creativității.

În cartea sa – Creativity and Mental IllnessKaufman spunea: „Chiar dacă geniul artistic ar constitui un simptom, tratamentul nu face ca experiența bolii să dispară. Rănile trecutului nu dispar niciodată iar vindecarea acestora nu ne va umbri creativitatea, relațiile sau amintirile noastre cele mai de pret.”

Supradiagnosticarea poate fi o problemă.

În articolul său Mis-Diagnosis and Dual Diagnosis of Childrens Gifted, James T. Webb, unul dintre cei mai influenți psihologi americani privind educația copiilor supradotați remarcă: „Mulți copii supradotați și talentați (precum și adulți) sunt diagnosticați greșit de către psihologi, psihiatri, pediatri și de alți profesioniști din domeniul sănătății mintale” ca având ADHD, tulburare obsesiv compulsivă (TOC), tulburări de dispoziție sau alte afecțiuni.

El mai spune, „Aceste diagnostice greșite obișnuite provin dintr-o necunoaștere a profesioniștilor cu privire la caracteristicile sociale și emoționale specifice ale copiilor supradotați, care sunt apoi preluate în mod greșit de către acești profesioniști ca fiind semne de boală.”

Dăunează psihoterapia puterii creative?

Psihoterapia include tratarea problemelor reale de sănătate mintală și, de asemenea, creșterea conștientizării și înțelegerii de sine și a altor persoane. Toate aceste lucruri pot fi valoroase pentru oricine, dar pot fi folosite mai ales pentru îmbunătățirea exprimării creative.

Woody Allen are la activ zeci de ani de psihoterapie psihanalitică. Într-un interviu acordat publicației The Guardian, al cărui link îl veți regăsi la sfârșit, acesta a menționat că traumele trecutului nu fac altceva decât să slăbească și să rănească ființa umană din ce în ce mai mult.

„Există traume în viață care ne slăbesc pe viitor. Și asta mi s-a întâmplat și mie. Diferitele lovituri și săgeți ale vieții nu m-au întărit niciodată. De fapt, cred că sunt mai slab. Cred că sunt lucruri pe care nu le-aș putea îndura acum în același mod în care aș fi putut să o fac atunci când eram mai tânăr. ”

Într-un alt interviu, de data aceasta oferit publicației The Wrap, Heather Graham a ținut să menționeze motivul pentru care a ales să se folosească de psihoterapie într-un mod constructiv și creativ declarând că: „A acționa înseamnă a spune o poveste, iar tu faci parte din a spune acea poveste… Într-un fel, terapia ajută mai mult decât cursurile de actorie. Îți dai seama de ce operezi în anumite moduri. Și asta ne poate ajuta pe oricare dintre noi să fim mai autentici, mai conștienți, mai vii și mai creativi.”

Suferința nu înseamnă creativitate.

Nu există nicio îndoială că stările de spirit negative și puterea maniei pot aduce uneori contribuții pozitive la gândirea creativă. Dar, desigur că toată această contribuție nu ne este dată doar de acele stări.

Cu toate acestea, este tipic oricărei persoane care se angajează în munca de creație să simtă emoția, încântarea, euforia sau extazul, încrederea în sine sau exaltarea oferită de puterea actului creativ.

În plus, atunci când experiențe de genul acesta vor fi etichetate drept simptome patologice, oamenii creativi ar putea dezvolta un sentiment de sine și o viziune mai restrânsă a posibilităților experienței umane. Și asta inhibă, în niciun caz nu are rolul de a dezinhiba impulsul creativ.

Când alegem psihoterapia, nu înseamnă că alegem să ne ștergem pe noi înșine. Noi și arta noastră nu vom fi privați de baza biologică a propriei creativități, lăsându-ne la final “vindecați”, răniți și pustii.

https://www.theguardian.com/film/2016/aug/25/woody-allen-traumas-in-life-weaken-us-cafe-society-amazon

Author: Gabi Enache

2 thoughts on “Cât de mult distruge psihoterapia creativitatea?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *