Conform ultimelor statistici la nivel european, pentru fiecare 100 de pacienți tratați în spitalele de psihiatrie, aproximativ 43 dintre aceștia au diagnostic de BPD (tulburare de personalitate borderline).
Cei diagnosticați cu această afecțiune sunt de regulă persoane vulnerabile, impulsive și extrem de susceptibile la critică. Cu toate acestea, ei continuă să se confrunte cu o profundă stigmatizare și discriminare atunci când caută îngrijire și tratament de specialitate.
Deși în ultima vreme societatea a făcut mari progrese încercând să nu mai privească bolile mintale ca pe un semn de slăbiciune, când vine vorba despre atitudinea noastră față de BPD se cască o prăpastie a ignoranței aproape de netrecut.
Cel puțin o parte a acestui mod de abordare are loc din cauza felului în care alegem să-i percepem numele sau a etichetării afecțiunii în sine.
Pentru a o putea integra și aborda diferit, în loc să o percepem ca pe o tulburare de personalitate, uneori este mai bine sa ne gândim la BPD ca la un răspuns complex la traumă.
Pentru că, dincolo de simptome și de diagnostice, indiferent de locul unde alege ea să existe, în societate sau în cabinetele de psihologie, în spatele acestei tulburări se află o persoană care suferă.
Un om al cărui comportament catalogat ca disfuncțional, nu este nimic altceva decât un răspuns la traumă.
Ce este si cât de comună este BPD?
Conform DSM-V (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), borderline este o tulburare de personalitate în care predomină instabilitatea în relațiile interpersonale și în imaginea de sine, instabilitate marcată a emoțiilor, impulsivitate în reacții și în comportament. Toate aceste simptome încep să se manifeste încă din adolescență sau, uneori, chiar și mai devreme.
BPD este mult mai comună decât v-ați putea imagina.
Un studiu recent privind prevalența tulburărilor de sănătate mintală din SUA a constatat că aproximativ 1,6% din populație suferă de BPD.
În Europa, deși datele inițiale arătau o incidență de 1-3%, această tulburarea este mai frecventă decât se crede, cu o prevalență ce poate ajunge până la 6% din populația generală.
Există o mare diferență în prevalența BPD la femei față de bărbați.
Femeile sunt mult mai susceptibile de a fi diagnosticate cu BPD. De fapt, aproximativ 75% dintre cei diagnosticați cu BPD în SUA sunt femei.
În Europa, studiile recente au dovedit că frecvenţa este, de fapt, de 3:1 – raport femei/bărbaţi, existând și la noi o subdiagnosticare la sexul masculin.
Majoritatea persoanelor care suferă de BPD au un istoric considerabil de traume majore, adesea apărut încă din copilărie.
Istoricul include abuz sexual și fizic, neglijarea extremă în copilărie precum și abandonul sau separarea de către părinți sau persoanele dedicate îngrijirii acestora.
Această legătură cu trauma – în special cu abuzul fizic și sexual – a fost studiată pe larg și s-a dovedit a fi prezentă la toți pacienții cu BPD.
Persoanele cu BPD care au antecedente grave de abuz, au rezultate mai slabe decât cele care nu fac obiectul acestui lucru și sunt mai predispuse la auto-vătămare și la tentative de suicid.
Aproximativ 75% dintre pacienții cu BPD încearcă să se sinucidă la un moment dat în viață.
Unul din zece își duce treaba la bun sfârșit.
În ciuda legăturii inextricabile dintre BPD și traumă, DSM-V nu menționează trauma ca și criteriu de diagnostic pentru această tulburare. Acest lucru ne poate determina să privim BPD ca pe o tulburare de personalitate oarecare.
În schimb, BPD ar trebui abordată, mai degrabă, ca pe o tulburare din spectrul traumatic, la fel cum este privit TSPT (tulburarea de stres post-traumatic).
Similaritățile dintre TSPT și BPD sunt numeroase.
Ambele afecțiuni au în comun simptome precum anumite dificultăți în reglarea propriilor emoții, sentimente persistente de vid interior, rușine, vină, și au un risc semnificativ crescut de suicid.
De ce reprezintă etichetarea acestei afecțiuni o problemă atât de mare?
Etichetarea persoanelor cu tulburare de personalitate borderline afectează, în primul rând, o stimă de sine deja insuficient constituită, o stimă aflată într-o suferință considerată ca fiind relativ suportabilă.
“Tulburarea de personalitate” se traduce în mintea multor oameni ca o personalitate defectă, iar acest lucru poate aduce celui aflat în suferință un sentiment al lipsei de valoare.
Aceasta înseamnă că persoanele cu BPD au percepția unei imagini de sine mult mai negativă determinându-i pe cei din jur să facă același lucru.
Clinicienii prezintă adesea atitudini negative față de cei care suferă de BPD, privindu-i drept niște indivizi manipulatori sau care nu doresc să se ajute singuri.
Deoarece aceste persoane pot fi destul de greu de abordat în faza inițială a tratamentului din cauza dificultăților de a se angaja în acesta, psihiatrii, psihoterapeuții, asistenții medicali și alți membri ai personalului reacționează deseori cu frustrare sau dispreț.
De aceea, este foarte indicat ca astfel de pacienți să fie abordați de medici specializați, care lucrează și au experiență în lucrul cu persoanele care suferă de TSPT sau alte tulburări din spectrul traumatic.
Cât de mult ar putea ajuta o schimbare de nume a acestei afecțiuni?
Legătura explicită dintre BPD și traumă ar putea să atenueze unele dintre problemele cu stigmatizarea și rănile asociate diagnosticului, ceea ce ar duce la rezultate mai bune printr-o implicare mai mare a pacienților în tratament.
Când oamenii cu BPD simt că restul persoanelor se distanțează sau îi tratează cu dispreț, ei pot răspunde prin auto-vătămare sau chiar refuzul tratamentului.
Personalul medical poate reacționa la randul său, distanțându-se sau devenind frustrați, fapt ce perpetuează aceleași comportamente negative.
Gândindu-ne la BPD și luând în considerare cauza sa principală, un răspuns la traumă, ne-ar ajuta să tratăm mai degrabă cauza decât simptomele acesteia și am putea consolida, în primul rând, importanța prevenirii abandonului, abuzului și neglijării copilului.
Dacă am începe să ne gândim la aceasta ca la un raspuns în fața unei traume, pacienții ar putea începe să fie considerați mai degrabă victime ale nedreptății din trecut, decât agresori ai propriei existențe.
În incheiere, aș vrea să menționez ca BPD este deja o afecțiune destul de dificil de tratat și ultimul lucru la care trebuie să ne gândim este să facem ca acest demers terapeutic să fie mai greu de suportat de către cei afectați și de familiile acestora.
Surse ale cercetării asupra traumei și BPD:
https://link.springer.com/article/10.1007/s11920-009-0010-4
