În fiecare an, sărbătoarea Paștelui reprezintă pentru noi un moment de odihnă situat undeva la granița dintre disperare și speranță.
Și, dincolo de mesele îmbelșugate cu carne de miel, cozonaci și ouă roșii, această sărbătoare ne vorbește despre sacrificiu și despre potențialitatea suferinței ca mijloc de a renaște în fiecare clipă a existenței noastre.
Însă, cu toate că am început să vorbim tot mai deschis despre natura umană, despre sensul și scopul existenței, o bună parte dintre noi ne aflăm într-un loc spiritual destul de incomod.
Nu suntem nici profund religioși, nici în totalitate atei și căutăm un fel de perspectivă spirituală care să ne ofere semnificație din punct de vedere intelectual și personal.
Altfel spus, spiritualitatea, sau credința, rămân doi termeni la fel de încărcați și de neclari ca înseși ideea unui singur Dumnezeu.
Dacă cineva m-ar întreba acum: „Crezi în Dumnezeu, da sau nu?”, aș spune mai întâi: „Vă rog să-l definiți pe Dumnezeu!”
Deoarece, la fel ca majoritatea indivizilor din societățile avansate, perspectiva mea spirituală este una destul de variată.
Pot spune că sunt creștin din punct de vedere cultural (pentru că așa am fost botezat și crescut), budist din punct de vedere intelectual (este singura ideologie care-mi oferă cât de cât un sens cu privirea la existența umană) și un mare sceptic temperamental (locul în care lucrez și lucrurile pe care le văd mă îndeamnă să mențin o doză sănătoasă de scepticism fără de care as risca să cad în iluzie și naivitate).
Mă simt creștin pentru că am crescut gândindu-mă la om ca la o ființă sacră.
Mă simt budist, deoarece recunosc natura întâmplătoare și interdependentă a vieții și cred că, a trăi bine, înseamnă transformarea treptată a iluziei în înțelepciune prin apropierea de adevăr.
Cu toate acestea, multă vreme nu am reușit să înțeleg Paștele.
Îmi amintesc, încă de pe la 10 ani, cum stăteam supărat și confuz imaginându-mi cruzimea sacrificiului singurului fiu al lui Dumnezeu.
Mi s-a părut oribil.
Nu reușeam să înțeleg, în niciun fel, de ce a trebuit un om atât de bun să moară pentru alții mai păcătoși.
Toată acea idee de sacrificiu și pedeapsă mi-a transmis imaginea unui Dumnezeu care se află într-o continuă negociere cu omenirea și care ne va pune, într-un final, să plătim pentru păcatele noastre.
De ce ar fi atât de crud un Dumnezeu care ne iubește și care s-a străduit să creeze omenirea?
De ce ar fi nevoie să-și pună singurul fiu pe cruce, să-l vadă brutalizat și torturat în public pentru a-și satisface sentimentele de dezamăgire și furie pentru ceea ce făcuserăm noi, oamenii?
Ceva lipsea în înțelegerea acestui tablou.
Așa că, am mers mai departe, căutând răspunsurile, așa cum fac de obicei, prin cărți.
Nu doream nici în ruptul capului să capitulez la această versiune redusă a Paștelui, cu un Dumnezeu răzbunător care își pune propriul fiu pe o cruce, pentru a-l sacrifica pentru noi.
Mi-au atras atenția câteva rânduri ale lui Peter Abelard, un filosof și teolog francez din secolul al XII-lea care spunea așa:
“Iisus a murit ca o demonstrație a iubirii lui Dumnezeu. O demonstrație care poate schimba inimile și mințile păcătoșilor, întorcându-se înapoi la Dumnezeu.”
Prin aceste rânduri, Abelard sugera că moartea lui Iisus a fost pur și simplu un act de iubire, arătând umanității o cale de urmat și un exemplu clar al bunăvoinței divine.
Atunci am înțeles că Iisus a trăit și a murit pentru a ne învăța cum să trăim și să murim noi înșine, sau cum să ne „golim”, mai înainte de a ne putea renaște mai frumoși.
Că sacrificiul este mai mult despre golire decât despre umplere. Mai mult despre dăruire decât despre a ține cu orice preț la ceea ce avem.
Sacrificiul este trecerea de la vulnerabilitate la putere.
Iar povestea Paștelui este simbolul acestei idei de sacrificiu, și anume să renunțăm la ego, să ne lăsăm „goliți” pentru a fi „umpluți” cu altceva
Prin acest fel, răstignirea și moartea devin, înainte de toate, doar un preludiu al Învierii.
Iar asta ne învață Paștele.
Ne învață despre ce înseamnă să pierdem și să ne regăsim pe noi înșine prin sacrificiu, durere și renaștere.
Că orice formă pură de iubire implică sacrificiu.
Oricine a pierdut pe cineva drag cunoaște durerea chinuitoare care urmează acelei pierderi.
Oricine se află într-o relație care durează de ceva timp știe cantitatea de compromis și energie necesare pentru ca această relație să meargă, să fie una fericită.
Oricine are copii cunoaște munca asiduă și renunțarea de sine de care este nevoie pentru a fi părinte.
Oricine a iubit vreodată știe că dragostea necesită sacrificiu.
Nu vorbesc despre sacrificarea respectului nostru de sine sau a integrității pentru a-i ține, pe cei care-i iubim, aproape.
Atașamentul și posesivitatea nu fac altceva decât să ne arunce într-o iubire condiționată și, în definitiv, toxică.
Sacrificiul la care mă refer este unul care dărâmă ziduri, pentru a construi căi autentice prin care să putem ajunge la cei de lângă noi.
Este acela care ne dezbracă de ego și care ne ajută să rămânem deschiși, prezenți și curajoși în fiecare clipă.
