De ce părinții „suficient de buni” cresc cei mai adaptați copii?

Unul dintre cele mai mari experimente din istoria psihologiei a fost realizat în anul 1972 de psihologul Walter Mischel, profesor la Universitatea Standford.

Împreună cu studenții săi, Mischel a conceput un studiu pe cât de crud pe atât de important pentru dezvoltarea umană.

Pentru aceasta, un număr de 50 de copii (25 băieți și 25 de fete) au fost puși să aleagă între o mică recompensă (o prăjitură) pe care o puteau obține oricând și o recompensă mai mare (două prăjituri) pentru care trebuiau să aștepte 15 minute în condiții dificile.

Copii au fost plasați câte unul într-o încăpere, având în față o masă pe care se aflau două obiecte: o prăjitură și un clopoțel.

După ce spunea instrucțiunile și lăsa prăjitura pe farfurie, experimentatorul părăsea încăperea și nu se mai întorcea până când nu trecuseră cele 15 minute sau până când copilul suna clopoțelul, mânca prăjitura, se ridica de pe scaun sau manifesta orice altă formă de tulburare.

Copiii erau supravegheați printr-o cameră video și o oglindă cu vedere unidirecțională.

La finalizarea experimentului, cercetătorii au constatat că doar jumătate dintre copii au reușit performanța de a aștepta cele 15 minute necesare pentru dublarea recompense.

Pentru a reuși acest lucru, copiii au încercat să își îndrepte atenția cât mai departe de recompensa tentantă dansând în jurul mesei cu prăjitura, cântând sau punându-și, pur și simplu, mâinile la ochi.

După 15 ani, în urma reevaluării stilului de viață și comportamentului participanților la studiu (acum adulți în toată regula), experimentatorii au constatat diferențe majore între grupul care au rezistat ispitei de a mânca prăjitura și cei care nu au făcut-o.

Astfel, cei care au rezistat au avut niveluri mai mari de control executiv în rezolvarea sarcinilor cognitive și, îndeosebi, capacitatea de a-și reorienta într-un mod eficient atenția.

Ca tineri adulți, aceștia erau mult mai puțin predispuși la consumul și dependența de droguri.

De asemenea, cercetătorii au constatat o diferență semnificativă în ceea ce privește autocontrolul, una dintre cele mai importante abilități cognitive când vine vorba despre disciplină și atingerea unui înalt nivel de succes în viața individuală și profesională a oamenilor.

Copiii care au dovedit mai mult autocontrol la vârsta de patru ani au obținut scoruri substanțial mai mari la testele de inteligență.

Dar ce înseamnă acest experiment pentru noi, ca viitori sau actuali părinți?

Cu siguranță, ne dorim ca și copiii noștri să crească pentru a fi competenți și pentru a avea succes la școală și în celelalte domenii ale vieții.

Răspunsul scurt, probabil, este să nu le oferim copiilor noștri prea des sau prea repede dulciuri sau alte feluri de recompense.

Răspunsul lung, este, desigur, mult mai complicat.

Rezumând însă, lucrurile stau cam așa: dacă, în calitate de adulți, am învățat capacitatea de a tolera disconfortul din viața de zi cu zi și dacă putem modela și preda această abilitate copiilor noștri — în moduri adecvate vârstei lor — este mult mai probabil să ducem dezvoltarea celor mici într-o direcție mai sănătoasă și să ne simțim noi înșine mai fericiți.

Știu, nu sună chiar a cel mai simplu rezumat. Așa că o să încerc să explic mai departe de ce „părinții suficient de buni” cresc cei mai adaptați copii.

Donald Winnicott, medic pediatru și psihanalist britanic care, în toată cariera sa a consultat nu mai puțin de 65.000 de copii, considera ideea de părinte perfect ca fiind un ideal pe cât de epuizant pe atât de imposibil de atins.

Conform lui Winnicott, parentalitatea perfectă nu este doar imposibil de atins ci, mai degrabă, este de nedorit.

Părinții nu pot fi perfecți.

De ce?

Pentru că imperfecțiunile ființelor umane sunt inevitabile, fac parte din condiția umană.

Iar mitul „părintelui perfect” poate distruge experiența de creștere a copiilor.

În lupta lor pentru perfecțiune, părinții își consumă resursele și energia, împing lucrurile mult prea departe și îi privează pe copii de anumite experiențe vitale de creștere, inclusiv capacitatea de a tolera frustrarea preț de 15 minute pentru o recompensă mai mare.

Părinții suficient de buni nu se străduiesc să fie părinți perfecți și nu așteaptă perfecțiunea de la copiii lor.

Da, în primele 6 luni de la naștere bebelușii au nevoie de toată atenția mamei.

În această perioadă sensibilă de dezvoltare afectivă și cognitivă, mamele trebuie să le îndeplinească aproape toate nevoile.

Dar pe măsură ce cresc, copiilor le este mai bine cu un părinte „suficient de bun”, unul care oferă spațiul și condițiile necesare celui mic pentru a-și dezvolta personalitatea într-un mod cât mai autentic și care să faciliteze drumul spre independența și autonomia adolescentului și adultului de mai târziu.

Ce are este legătura dintre testul bezelei și parentingul suficient de bun?

Cea mai mare provocare pentru un părinte constă în a tolera frustrarea și plânsul unui copil atunci când i se restricționează accesul la ceea ce își dorește cel mic. Așa că, facem pe cât posibil tot ce putem pentru a le oferi totul, de multe ori mânați din spate de sintagma „vreau să ofer copilului meu tot ceea ce mie mi-a lipsit”.

Și nu este neaparat greșit.

Problema este că, în eforturile noastre de a îndeplini fiecare dorință a copiilor noștri, îi putem răni în cele din urmă deoarece, ca viitori adulți, nu vor reuși să înțeleagă că viața reală este plină de dezamăgiri și lupte.

Studiile longitudinale ne demonstrează că, a învăța un copil de la o vârstă fragedă să tolereze frustrarea prin adversitate creează puncte forte.

Chiar dacă de cele mai multe ori, acest lucru înseamnă tolerarea celor 15 minute pentru o recompensă mai mare.

Ulterior, cele 15 minute se vor transforma în două ore pentru a face o temă, în 30 de zile pentru a primi salariul, în trei ani pentru a absolvi o facultate și tot așa.

Un părinte suficient de bun nu este acela care privează copilul de bucurii și de plăcere. El încă îndeplinește nevoile copiilor lui.

Dar, pentru simplul fapt că părintele nu este perfect, copilul va trebui să se adapteze și să dezvolte acele abilități, atât de necesare pentru a face față micilor și marilor dezamăgiri ale vieții.

Copiii ne văd în cele mai bune și mai rele momente ale noastre

Iar pierderile, conflictul, luptele, dezamăgirea și tristețea fac parte din fiecare viață.

Uneori experimentăm încântare și bucurie profundă.

Alteori epuizare, plictiseală, dezamăgire, frică și alte tipuri de durere emoțională sau fizică.

Bolile fizice, problemele de sănătate mintală, dependențele sau neajunsurile financiare afectează aproape pe toată lumea mai devreme sau mai târziu.

Și, dacă nu în mod direct, atunci prin intermediul unui prieten sau membru al familiei.

Budiștii spun că pentru a prețui cât mai mult viața, trebuie să ne familiarizăm cu propria fragilitate și moarte.

În acord cu aceștia, pentru a înțelege mai bine fericirea, avem nevoie să ne uităm cum se simte absența ei.

Însă nu la modul absolut.

Nu e nevoie să plecăm într-un pelerinaj al nefericirii pentru a putea aprecia, cu adevărat, viața.

Suferința prelungită nu este sănătoasă și, dincolo de toate aceste argumente spirituale, poate că lucrul cel mai important este ca părinții să beneficieze de sprijin emoțional pentru ei și pentru copiii lor.

Nimeni nu se naște să fie părinte și cu atât mai mult un părinte perfect.

Parentingul cere flexibilitate, răbdare și înțelepciune pe care puțini dintre noi le avem atunci când ne ținem în brațe noii bebeluși.

Este un proces care se învață în relație cu copiii noștri și, mai presus de toate, în relație cu noi înșine.

Copiii sunt cei care ne învață să fim părinți. Ei sunt singurii care ne pot ajuta să devenim părinții de care au nevoie.

Dar, pentru ca acest lucru să fie posibil, este necesar să identificăm într-un mod echilibrat și sănătos, nevoile celor mici.

Putem realiza acest lucru dezvoltându-ne propria conștientizare emoțională.

Doar așa vom fi în măsură să ne ascultăm cu atenție copiii și să creăm spațiu pentru exprimarea emoțională.

Să-i încurajăm să își trăiască emoțiile, să le înțeleagă și să le pună în cuvinte, pentru a nu mai fi nevoiți să se simtă copleșiți în fața unei „simple bezele”.

Cu toții vrem să ne pregătim copiii pentru o viață cât mai lungă, mai împlinită și de succes.

Cum facem asta?

Cum le putem oferi copiilor noștri ceea ce au nevoie pe măsură ce cresc și creierul lor se schimbă?

Gratificarea rapidă și abundentă nu este, evident, cheia fericirii.

În sprijinul acestor afirmații vin numeroase cercetări care ne spun că lucrurile frumoase, solide și consistente necesită motivație, un parcurs și o oarecare doză de efort.

Vestea bună este că putem exersa aceste abilități în relație cu copiii noștri.

Îi putem învăța să fie răbdători pentru a obține o recompensă mai mare.

Îi putem menține activi și implicați în lucruri constructive care să le cultive acele abilități de care vor avea nevoie mai târziu ca adulți.

Și, înainte de toate, să rămânem recunoscători, în tot acest timp și efort, pentru oamenii frumoși, activitățile plăcute și lucrurile frumoase care ne sunt alături în propriile noastre vieți.

Author: Gabriel Enache

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.