Empatia este definită ca fiind capacitatea de a ne pune în locul altor persoane și de a le simți și împărtăși emoțiile. Aceasta joacă un rol crucial în a forma și a avea relații sănătoase și de durată cu ceilalți.
Este bucuria pe care o trăiești atunci când se căsătorește un prieten sau durerea pe care o simți când vezi o ființă care suferă.
A încerca să ne conectăm la emoțiile oamenilor cu care intrăm în contact ne poate ajuta să avem parte de relații profunde și pline de compasiune cu cei din jur. Cu toate acestea, unele studii au ajuns la concluzia că prea multă empatie ne poate face mai mult rău decât bine.
Această emoție, evident pozitivă, poate constitui uneori un dezavantaj. Iar asta se întâmplă atunci când trăirile unei persoane din fața noastră ne consumă atât de puternic încât ajungem să ne neglijăm propriile sentimente și nevoi în încercarea de rezolva suferințele respectivei persoane.
Cercetările au concluzionat că, cei care prioritizează emoțiile altora în detrimentul propriilor emoții, lăsându-se în mod frecvent pe locul doi, sunt mai predispuși să se confrunte cu sentimente de anxietate și depresie.
Empatia și creierul călugărilor budiști
Într-un studiu efectuat în cadrul Colegiului Universității din Londra, cercetătorii au urmărit atât activitatea creierului călugărilor implicați în activități de îngrijire care necesitau empatie, cât și zonele cerebrale care se activau în creierul lor atunci când sentimentele deveneau prea copleșitoare în încercarea de a le evita.
Dar, înainte de toate, să vorbim puțin despre aceste scanere cerebrale care ne indică activitatea creierului în timp real.
Ce este un FMRI?
O scanare fMRI este o scanare (imagistică) prin rezonanță magnetică funcțională care măsoară și cartografiază (localizează) activitatea creierului.
O scanare fMRI utilizează aceeași tehnologie ca o scanare RMN, un dispozitiv mult mai des întâlnit la noi în țară.
RMN este un test non-invaziv care utilizează un câmp magnetic puternic și unde radio pentru a crea o imagine a corpului și implicit a creierului uman.
În timp ce RMN-ul este folosit pentru a scana organe și țesuturi, un scaner fMRI va produce o imagine care va arăta și localiza dinamica fluxului sanguin de la nivelul creierului. Prin afișarea fluxului sanguin, ne putem da seama ce părți ale creierului sunt stimulate într-o activitate la un moment dat.
Cum poate fMRI să localizeze activitatea creierului?
Așadar, fMRI analizează fluxul sanguin din creier pentru a detecta zonele de activitate cerebrală.
Glucoza este sursa principală de energie a creierului, dar nu este stocată în creier ci este transportată prin sânge acolo unde este nevoie.
Acestea fiind spuse, ideea cu fMRI-ul este cam așa.
Atunci când diferite părți ale creierului au nevoie de energie pentru a efectua o acțiune, fluxul sanguin în zona respectivă crește pentru a transporta glucoza necesară cu scopul de a duce activitatea la bun sfârșit.
De exemplu, atunci când citiți acest articol, zonele creierului care se ocupă de procesarea imaginilor vizuale și de limbaj sunt inundate cu sânge bogat în glucoză și oxigen.
Să revenim însă la studiu
Așa cum am menționat mai sus, studiile au folosit drept subiecți călugări budiști implicați în activități de îngrijire de persoane.
Călugării budiști au un mod aparte de a gestiona empatia, diferit de cel al oamenilor de rând. Ei se antrenează mii de ore într-o formă de meditație care se numește „meditația compasiunii”.
În practica meditației compasiunii, persoana trebuie să se gândească la cineva de care le pasă, de exemplu părinții sau partenerul de cuplu, și să își lase mintea să fie pătrunsă de sentimente de compasiune, imaginându-și persoana respectivă într-o situație tristă sau dureroasă și dorind ca el sau ea să se elibereze de suferință.
După ce se încearcă generarea acestui sentiment față de o persoană timp de aproximativ o oră, se trece mai apoi la generarea sentimentului de compasiune față de toate ființele vulnerabile de pe întreg globul pământesc.
Tradiția budistă afirmă că, în urma practicării meditației compasiunii, sentimentele de empatie apar mai ușor, cu un efort mai mic și sunt însoțite de o dorință de a acționa în beneficiul altora.
Revenind, pe măsură ce voluntarii au ascultat sunete, cum ar fi o femeie țipând de durere, ei s-au angajat în meditația compasiunii, extinzându-și treptat empatia de la sine către respectivele persoane.
Această activitate a ajutat la suprimarea regiunilor din creier care răspundeau la stres și la durerea provocată de sunetele introduse în tub.
Matthieu Ricard, călugăr budist de origine franceză, doctor în genetică moleculară la Institutul Pasteur din Paris în anul 1972, care s-a hotărât să își dedice viața studiind și practicând meditația, a fost unul dintre participanții la acest studiu.
În timp ce Ricard a ascultat sunetele de tortură, cercetătorii i-au cerut lui călugărului să se identifice cu durerea în loc să-și extindă compasiunea asupra persoanelor aflate în suferință. Porțiunea creierului implicată în procesarea empatiei s-a aprins și călugărul a cerut cercetătorilor să oprească activitatea, numind experimentul „insuportabil”.
Experimentul a stârnit reacții asemănătoare și cu ceilalți călugări participanți la studiu.
Acest studiu a demonstrat că a te identifica cu durerea celorlalți fără să încerci să-i ajuți te poate face să suferi la fel de mult, blocându-ți capacitatea de a gestiona eficient toate aceste emoții.
Însă atunci când privim cu compasiune (adică încercăm să ajutăm) putem face mai ușor distincția între sentimentele noastre și ale celor din jur, prevenind astfel epuizarea emoțională.
“Virusul emoțional” numit empatie
Într-un studiu asemănător, cercetătorii au plasat șaisprezece cupluri de tineri îndrăgostiți în același scaner fMRI.
Când subiecților le-au fost administrate șocuri electrice, a fost declanșată activitatea creierului asociată cu procesarea durerii fizice și emoționale.
Apoi, o echipă de voluntari participanți la studiu au fost puși să-i privească pe cei cărora le-au fost administrate șocurile.
Aceștia nu au înregistrat nicio activitate în creier în zona asociată procesării durerii fizice, însă zona asociată procesării durerii emoționale pur și simplu a „explodat”.
Această rețea a „empatiei la durerea celorlalți” a fost demonstrată și în trecut de alte studii.
Mulți îngrijitori profesioniști, cum ar fi personalul care lucrează în spitale, medicii, paramedicii, asistenții medicali, clinicienii, psihoterapeuții și îngrijitorii din centrele de asistență, experimentează „trauma vicariantă” (suprasolicitarea emoțională a celor care lucrează cu persoane traumatizate) și „stresul traumatic secundar” care este un fel de „burnout” empatic.
Drept urmare, această suprasolicitare empatică poate lua forma unor simptome precum o atitudine indiferentă față de pacienți, sentimente de depersonalizare și îngrijire redusă.
Aceste cazuri dovedesc că epuizarea empatică poate proveni și de la investiția emoțională în lucrul cu persoanele străine, nu doar din interacțiunea emoțională cu cei apropiați.
Stresul se resimte în orice interacțiune dureroasă, indiferent de persoană.
Îți pot simți durerea
În 2014, Christian Keysers, profesor și cercetător în cadrul Institutului Olandez de Neuroștiințe din Amsterdam. a examinat persoanele diagnosticate cu psihopatie, despre care se crede că nu au capacitatea de a simți empatie.
Echipa de cercetători a prezentat subiecților imagini cu persoane îndurerate, fără a oferi alte indicații. Creierul lor, așa cum era de așteptat, a prezentat mai puțină activitate în regiunile care se ocupă cu procesarea durerii decât oamenii obișnuiți.
Apoi, Keyers a cerut subiecților psihopați să încerce să manifeste empatie în mod conștient. În mod surprinzător, creierul lor a devenit identic cu cel al grupului de tineri îndrăgostiți, de mai devreme.
„La fel cum unii oameni sunt mai buni în reglarea propriilor emoții, unii sunt mai buni în reglarea empatiei”, spune Christian Keysers.
Acesta a mai afirmat că “nu rămânem blocați în cantitatea de empatie cu care ne-am născut ci, mai degrabă, ne putem adapta învățând din strategiile altora.”
Se pare că psihopații se nasc cu acest avantaj cerebral, însă oamenii normali îl vor dobândi, cu siguranță, pe parcurs.
În final, relațiile sănătoase implică, printre altele, și empatia.
Dar, dacă începeți să vă confruntați cu un exces de durere, de furie sau de anxietate, poate că este timpul să faceți un pas înapoi.
Atunci când vreți să rezonați cu durerea altora, mai ales dacă este vorba de persoane străine, compasiunea poate fi abordarea cea mai potrivită pentru asta.
Când simți compasiune, nu doar că ești alături de cel care suferă, ci vei fi determinat să îl ajuți pentru a-i ușura suferința.
A răspunde doar cu empatie poți sfârși prin a te identifica cu suferința celorlalți și poți rămâne blocat în aceasta în loc să încerci să ajuți .
Matthieu Ricard a declarat la finalul experimentului că, „a simți compasiune înseamnă a simți pentru ceilalți, nu suferința celorlalți”.
Pentru informații suplimentare aveți mai jos cercetările originale:
https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0960982214007702
https://www.nature.com/news/2007/071212/full/450942a.html
